NEMIRA Patricia Pearson – Scurtă istorie a anxietății 15


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 minute)

Te-ai trezit vreodată neliniștit dimineața? Dar nu din cauză că ai întîrziat, ci din motive inexplicabile. Ai făcut vreodată scenarii în minte, pornind de la o situație banală? Ți-a fost vreodată teamă să deschizi un e-mail, pentru că te-ai gîndit că ar fi vești proaste în el?

Ce au în comun William Faulkner, F. Scott Fitzgerald, Mary Shelley, Edward Munch, Gustav Mahler și Vincent van Gogh?

De ce acel coleg de la serviciu sau acel prieten pune mereu răul înainte, pare neliniștit de cele mai multe ori și nu ajunge la întîlniri?

Anxietatea.

Tulburările anxioase nu sunt greu de înțeles, dacă-ți sunt explicate într-un limbaj neștiințific. În cartea Scurtă istorie a anxietății, apărută la Editura Nemira, Patricia Pearson reușește să explice anxietatea simplu, dar fără să-i fie teamă de a da citate din cercetători, psihologi și psihiatri și chiar poeți și scriitori. Autoarea folosește un umor subtil pentru a vorbi despre una dintre cele mai fascinante și mai actuale tulburări mintale.

Ea însăși o anxioasă aflată în terapie cognitiv-comportamentală, Patricia Pearson își povestește experiențele personale, și le explică și ni le explică. Fără să vrea, Pearson face puțină terapie cu noi și ne determină să ne întrebăm dacă nu cumva temerile noastre nu sunt pur și simplu frică, ci anxietate.

Să ne înțelegem însă: frica se manifestă față de un obiect vizibil, clar. Anxietatea este o teamă difuză, o frică de faptul că nu putem controla realitatea și o tendință de a face scenarii apocaliptice la infinit.

La copii, sensibilitatea la anxietate e considerată un precursor semnificativ pentru dezvoltarea ulterioară a unei tulburări anxioase. La fel este și frica intensă de întuneric, datorată unui reflex de tresărire accentuat (sau prea ușor stîrnit).

Deși titlul cărții conține cuvîntul “istorie”, autoarea nu abordează istoric această problemă. Cuvîntul trebuie luat mai curînd cu sensul de “poveste”. Pentru că suntem purtați din Evul Mediu în prezent, apoi duși în epoca pre-Freud, cu ale sale terapii prin apă și alte pseudotratamente contra isteriei, apoi în perioada actuală copleșită de tehnologie și corporații ș.a.m.d.

Uneori mă gîndeam cît de pierduți suntem noi dacă ritualul cel mai răspîndit din zilele noastre este cel de Halloween, cînd ne trimitem copiii pe stradă îmbrăcați în costume cumpărate de la magazin, în căutare de bomboane, în timp ce mexicanii, în același weekend în fiecare an, se duc la cimitir, la lumina lumînărilor, și pun crăițe pe morminte.

O ușă care scîrțîie te intimidează, să stai lîngă o fereastră noaptea te înnebunește, îți e greu să ieși pe stradă de teama vreunui accident sau a unei agresiuni… Sunt situații prin care trecem des. Dar e un drum ceva mai lung pînă cînd ele devin motive de anxietate și Pearson are grijă să facă mereu diferența dintre aceste tulburări și altele cu care oamenii le confundă des: obsesiile compulsive, paranoia, mania persecuției etc.

La job

O secțiune anume mi-a atras atenția, cea despre anxietatea la locul de muncă. Munca asiduă, stresul continuu din multinaționale, istericalele șefului, salariul prost, toate acestea asigură elementele necesare unui mediu de lucru toxic. Pearson spune că soluția e simplă, deși dureroasă: pleacă din acel mediu! Ea recunoaște însă că soluția aceasta este de multe ori inaplicabilă, mai ales în cazul bărbaților, al căror simț de responsabilitate și orgoliu îi determină să suporte și să acumuleze frustrări, foarte des înecate cu antidepresive.

Faptul că 78% dintre utilizatorii de Effexor au dificultăți la sevraj nu mi-a fost adus la cunoștință de sursele oficiale. Însă știu ce înseamnă și ce face metadona. Am auzit diverse acuzații împotriva marijuanei. Iar acum am ajuns să mă mir de ce nu cunoaștem efectele pe termen lung ale drogurilor nesancționate. În urmă cu un secol, era mai mult decît neclară deosebirea între drogurile legale și cele ilegale în materie de eficacitate în tratarea tulburărilor psihice minore.

Cartea scrisă de Patricia Pearson nu este un tratat despre anxietate, ci o introducere în domeniu, un punct de plecare pentru cei curioși să exploreze această tulburare sau care sunt uimiți de anumite stări personale. Sună ciudat, dar chiar este o lectură plăcută, datorită stilului colocvial și documentării autoarei.

Patricia Pearson – Scurtă istorie a anxietății

Anul apariției la Nemira: 2011

Colecția: Psihologie

Traducere: Roxana Melnicu

ISBN: 978-606-579-275-3

Nr. de pagini: 160

Cumpără cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

15 comentarii la “NEMIRA Patricia Pearson – Scurtă istorie a anxietății

  • Daniel

    Cea mai mare frica a fost de „nu stiu”. Poate greu de inteles, insa cand ai experiente care nu au justificare si nu stii cum sa le abordezi ti se face putin teama. Practic e o frica de necunoscut. Am invins-o infruntand-o. Am citit mult, am ascultat mult, am fost indrumat si in cele din urma a ramas undeva in trecut. Evident, in fiecare zi apare o noua idee, un nou semn de intrebare, o noua provocare poate la job sau in viata personala, insa ne-am maturizat, am invatat si acum mergem cu curaj inainte.

  • Corina

    Aveam o frică din copilărie care s-a „păstrat” până astăzi. Îmi era cel mai tare frică să nu am haine la fel cu ale colegelor mele de grădiniţă. De aceea, personalizam hainele mele prin vreo tăietură, vreun buzunar ataşat de mine sau vreo panglică legată în jurul taliei.

  • HD

    Buna

    Da, eu m-am trezit de mai multe ori speriata, tremurand ca urmare a unui vis pe care nu am reusit sa mi-l explic si care se repeta iar … si iar … si iar …
    Am fost de-a dreptul inspaimantata atunci cand ceva grav s-a intamplat celor dragi mie, cand am auzit ca cineva sufera de o boala incurabila, cand am vazut ca un copil este abuzat, maltratat, cand am vazut ca se petrec acte oribile de terorism, cand vad peste tot animale omorate in bataie (asta am simtit de cele mai multe ori uitandu-ma la Stirile de la ora 5 )…
    Cu toate astea, nu mi-am facut niciodata scenarii de groaza, ar fi teribil sa ma las innebunita de ceva ce nu cred ca mi se poate intampla cu usurinta, sa traiesc sufocata de stari neintelese … Sunt optimista, ma gandesc la lucrurile pozitive pe care urmeaza sa le traiesc. Sunt capabila sa invat daca nu stiu, sa ma tratez daca sunt bolnava, sa pun otrava daca am gandaci in bucatarie, sa nu ma avant in valurile marii daca simt ca o sa mor :)), sa nu fac focul daca o iau razna numai la gandul ca m-ar putea cuprinde in flacarile lui etc etc…

    Multumesc
    HD

  • gadjodillo

    Primele trei frici concrete – sau temeri, pentru că le-aş numi mai degrabă astfel – sunt şi cele mai expresive, dar şi de natură să creeze anxietăţi cititorilor, aşa că le-am autocenzurat pe măsură ce mi-au trecut prin minte.
    În consecinţă, excluzînd ‘podiumul’, chiar cu riscul de a nu cîştiga cartea, trec la temerea generală: aceea de a eşua. Mi-e frică să nu (mai) iau decizii greşite din cauza supra-raţionalizării (http://www.newyorker.com/online/blogs/frontal-cortex/2012/06/daniel-kahneman-bias-studies.html, tocmai voiam să postez şi eu despre asta), care decizii punctuale să schimbe soarta altora, conform teoriei despre efectul bătăii aripilor unui fluture asupra climei din cealaltă parte a planetei.
    Şi ajung, după exersarea zilnică a temerilor, la o anxietate generală legată de a lua decizii de orice fel, un fel de supra-construcţie care, pentru unii, e un simplu complex de inferioritate-superioritate, iar pentru alţii, o chestie fascinantă (şi, evident, obositoare, după o vreme).

  • whiteadi

    de gasca alba ce-mi aparea in vis. Timp de cativa ani am avut acest cosmar, plecam de la scoala si simteam ca e in spate, cand ma intorceam era acolo, mare si alba si bineinteles ca nu puteam sa fug, mi se inmuiau picioarele si gasca se apropia furibunda

  • Flori

    Intuneric.. De mica am avut cosmaruri in care eram intr-o incapere cu o lumina difuza, lumina care era din ce in ce mai slaba.. Cautam intrerupatoare, le apasam si se facea din nou lumina, care scadea si ea treptat.. Pentru ca in cele din urma sa fie negru in jurul meu. O mare de intuneric.. Si acum, la maturitate, prefer sa adorm cu o farama de lumina aprinsa, oricat de mica ar fi.

  • Teodora Stefan

    De cand ma stiu mi-e frica DE CAINI. De mai toti, de talie medie sau mare, insa in special de cei vagabonzi. Nu cunosc motivul, nu m-a muscat niciunul pana acum (si sper ca nici de-acum incolo). Nu ii urasc, doar ca mi se par foarte imprevizibili si mereu am impresia ca ma pot musca. Am tot incercat sa inteleg de ce simt ca paralizez de frica atunci cand vad un caine vagabond venind spre mine. Si jur ca nu stiu! M-am gandit ca poate o fi pentru ca-mi plac atat de mult pisicile, incat ei simt asta si latra furiosi. Of! Am vrut de foarte multe ori sa-mi cumpar dispozitiv d-ala cu ultrasunete, pentru indepartarea lor, dar am inteles ca ultrasunetele alea gonesc si pisicile. Si asta chiar nu-mi doresc! Trebuie neaparat sa aflu cum sa scap de anxietatea provocata de cainii vagabonzi, insa fara a face si pisicile sa plece.

  • Elena

    Oricat de tampit suna, imi e frica de succes. Esecul il accept pentru ca e omenesc, mai invat cate ceva, mai schimb cate ceva, e loc de evoluat fara masura… In schimb, niciodata nu am stiut sa accept o lauda, un compliment, sau sa imi asum meritul atunci cand am reusit ceva. De teama succesului am lasat neterminate multe pasiuni/proiecte personale. Sper eu ca ma tratez, pentru ca am inceput de curand sa lucrez la ceva ce imi place si la care ma pricep si sunt hotarata sa duc proiectul pana la capat. Si cred ca o sa invat sa ma bucur de succes, sa nu ma mai rusinez! E o teama tampita, dar asta e :))

  • Alma

    Mi-e frica de frica. Suna ciudat, nu? Dar nu e acelasi lucru cum as spune “mi-e foame de foame” sau “mi-e sete de sete”. Altfel spus, mi-e frică de frici nejustificate, desi frica de frici nejustificate e oarecum si ea in sine nejustificata, nu? Pe scurt, mi-e frica de anxietate. Nu spun asta ca sa sune interesant. Spun asta pentru ca stiu cum se simte anxietatea si e groaznica, mai ales atunci cand este complementara unui episod depresiv.

    Am trecut prin asta in urma cu ceva timp si sincer va spun ca eu acum asa imi imaginez iadul, nu ca pe un loc in care suntem supusi la tot felul de torturi fizice, ci ca pe o eterna macinare a constiintei si o derulare permanenta a tot ceea ce inseamna propriile frici.

    Ca sa intelegeti mai bine de ce mi-e frica de anxietate, am sa va povestesc putin despre cum am simtit eu aceasta stare afectiva.
    Mi-era frica de aproape orice, pare greu de crezut mai ales in cazul unei persoane normale, asa cum numim noi o persoana normala, care nu are des ganduri negre, care vede viata printr-un filtru pozitiv s.a.

    Mi-era frica sa ma ridic din pat, mi-era frica de boala, mi-era frica sa ies singura pe strada, mi-era frica de sarcinile minore pe care le aveam la serviciu, mi-era frica de faptul că nu voi mai fi niciodata capabila sa ma concentrez sa citesc un text, sa urmaresc o stire dintr-un jurnal TV, sa port o conversatie normal si evident mi-era frica sa nu o iau razna. Iar toate aceste frici imi cauzau uneori atacuri de panica: palpitatii, transpiratie excesiva, picioare reci, chiar si tremurat.

    Acum mi-e frica sa nu ma mai confrunt vreodata cu toate acestea. Am trecut peste, am facut psihoterapie, acum sunt foarte bine, dar stiu foarte multe cazuri in care depresia sau anxietatea au revenit, stiu oameni care au avut recaderi.
    Am vorbit cu cineva care imi spunea ca este in depresie (sub tratament) de sase ani de zile, la mine nu a durat decat trei luni de zile. Poate suna mult pentru cineva care nu este familiarizat cu acest tip de problema, si mie mi se parea atunci o vesnicie, dar credeti-ma este enorm de putin.

    Va doresc din suflet multa pace interioara si incercati sa va constientizati fricile si sa luptati cu ele. E singura solutie!

  • Cristina Climov

    Pentru ca astept cu nerabdare alte carti de la Nemira, nu am scris niciun comentariu. Dar acum, ca s-a incheiat concursul si facultatea:)) o sa scriu despre cum imi este mie frica de lift.:) Frica de lift, pornita, din pacate, din ce spunea Alma mai sus, m-a obligat sa urc 6 etaje ori de cate ori aveam cursuri la facultate. Partea amuzanta aparea cand mituiam colegi cu cafele, promisiuni de discutii lungi sau de mutenie si ascultare, numai ca sa urce cu mine pe scari si nu cu liftul. Asa ca, Good bye FJSC!Good bye creepy elevator!aa, si tineti-mi pumnii pentru un loc de munca la un etaj decent, cu chiria am rezolvat-o de curand:)) morala: invingeti-va fricile la timp!