NEMIRA Mircea Daneliuc – Băiatul fără sprîncene 9


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)

Cartea lui Mircea Daneliuc este o colecție colorată de „nuvele și alte proze scurte”. Sunt scene de viață din epoci diferite, sunt povești care se întind de obicei pe cîteva zile sau săptămîni. Nu-i cunoșteam stilul regizorului român, aflat acum la al 12-lea volum.

Băiatul fără sprîncene este un mix alert de dialoguri scurte și tăioase, de imagini pline de viață. În povestea care dă titlul volumului, un băiat este nevoit să-și radă sprîncenele (și nu numai), pentru a scăpa de o anumită rușine. Este îndrăgostit lulea de o profesoară și are de luat decizii grele pentru un bărbat de vîrsta lui. După ce citiți cartea, să-mi spuneți și mie dacă s-a îndepărtat de geam sau…

Clanța aia, cred c-o privise de o mie de ori, cu luciul luat și bleagă puțin, îi calculase și unghiul, în cap. N-avea de unde să știe că totul se terminase, i se arătase destul. Câte dăți nu pândise aici, până venea de la sală sau de unde venea! Prima oară, la fel, când avea și sprâncene și mult mai mult păr. Ai sânge-n tine sau nu? Acum câteva luni, prin martie, tot așa își scosese rucsacul cu cărți ca să nu, vorba aia, și tot pe pervazul prăfuit se așezase în așteptare.

În Balantine, un bărbat cară vreo 60 de sticle cu whisky cu mașina prin București, în timpul revoluției din 1989. În 43, Mișu stă țeapăn, pe masa din sufragerie, neînsuflețit, iar tot ce poate face prietenul lui, venit în vizită cu ocazia tristei întîmplări, este să reflecteze la mărimea pantofilor lui și ai mortului.

Dorel este o povestire simpatică despre un bărbat la vreo 60 și ceva de ani, căruia îi cade cu tronc o tînără fotomodel. Frămîntările interioare ale omului sunt redate amuzant de autor, iar certurile cu soția lui sunt savuroase. După ce citiți cartea, să-mi spuneți și mie dacă nevasta era în spălătorie…

Era o revistă din alea, pentru bărbați, cu Dorina lui pe copertă. Goluță, nu mai vorbim despre asta. Goluță-pușcuță! O studie mai târziu în veceu. La început, numai bust, dar ce urma după aia, s-o iei razna definitiv! De ce face asta? se întrebă, însă uită să-și răspundă, pentru că era absorbit vizual. Nu-i ajunge ca manechină? Cât poate plăti un investitor corporal? – nu c-ar fi avut personal vreo pornire, dar ca să știi pentru ce se bagă o fată citită în mocirla asta a lor.

Este o carte care trebuie citită cu concentrare, deoarece Daneliuc amestecă narațiunea la persoana I cu cea la persoana a III-a, cu monologul interior și dialogul. Un stil cinematografic de fapt, de parcă cititorul ar avea controlul asupra tuturor camerelor de filmat din platou. Trebuie să lecturezi cu atenție, deoarece un singur cuvânt sărit poate strica tot sensul.

Sunt 12 texte savuroase, presărate cu un argou pe alocuri forțat, dar care oferă o anumită unicitate stilului lui Mircea Daneliuc.

Mircea Daneliuc – Băiatul fără sprîncene

Anul apariției la Nemira: 2012

Colecția: Diverse

ISBN: 978-606-579-371-2

Nr. de pagini: 240

Cumpără cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

9 comentarii la “NEMIRA Mircea Daneliuc – Băiatul fără sprîncene

  • Andreea

    A inceput sa dea din maini si din picioare ca si cand s-ar fi zbatut. Colacul ei roz cu buline albe se dezumfla.

    El s-a ridicat in piciare sa vada mai bine ce se intampla si a ramas asa, uitandu-se in gol la ea. Nu stia exact daca ar fi trebuit sa-i strige pe parinti sau sa o lase sa se descurce singura. A cazut pe ganduri amintindu-si de cate ori pana atunci sora lui mai mica ii furase jucariile, dar si atentia parintilor. Ramasese nemiscat, chiar in fata ei, cu ochelarii subacvatici pusi.

  • Corina

    Băiatul aştepta o uşă imensă în faţă. Mai aşteta ca uşa aceea să aibă o broască a cheii cu piele de broască şi accesorizată cu mătasea broaştei. A văzut doar un câmp de mătasea broaştei care se transforma, sub ochii lui, în mătase albă, fină, care-i dădea impresia unui „jamais vu”. În acelaşi timp, lumea văzută prin ochelarii de scufundat îi dădea senzaţia unui „deja vu”. Încremenise. Totul se transformase într-o imensă trenă de rochie de mireasă. Semăna cu a mamei lui. El încă nu era pe atunci, dar vedea nunta prin buric. Era o altfel de broască a cheii.

  • Alexandra

    Încă nu mă obișnuisem cu orele de înot și liniștea care se lăsa când mă duceam la fundul bazinului. Instructorul mă certa pentru că de fiecare dată lăsam pluta deoparte și mă scufundam, mă duceam la fundul bazinului precum o gheată grea și abandonată de voință, de puterea de a mai fi purtată. Mă pierdeam în tăcerea din jurul meu care se lăsa subit, iar singurul sunet care-mi cresta mintea cum taie ața mămăliga era sunetul inimii. Bum-bum, bum-bum și se mai auzea buluc, o bulă-două perturbându-mă vizual. Mă intrigau, nu știam ce se află în ele, nu înțelegeam cum aerul din pieptul meu căpăta forma aia. ”De ce așa? De ce nu sunt bulele pătrate? De ce sunt rotunde și de ce nu se aude buluc tot aerul din pieptul meu? Oare în piept am bule de fapt?” Le spărgeam pentru că îmi trezeau un monstru de întrebări la care încă nu aveam răspunsuri.

    O mână mare apărea prin razele de soare. Aveam impresia că are 15 degete, mă apuca de păr și mă trăgea în sus, iar sunetul realității mă speria, mă cutremura. Și totuși nu era mai puternic, mai real sau dureros ca râsul lui Tudor. Sunetul acela de măgar în călduri, cu burtă mare, fălci precum două baloane cu apă și nări mai largi ca roțile de tren. Mă uitam la el de pe margine, în timp ce puneam la loc în plămâni bulele de aer irosite pe fundul bazinului. Respiram repede și mă uitam la acel Tudor distorsionat de apa de pe ochelari. În timp ce țipetele instructorului se amestecau cu râsul lui Tudor ca pe șevalet, eu îmi recăpătam puterile, dar și imaginația. Tudor avea acum capul mai mare decât corpul, talia mai subțire ca o viespe, iar picioarele ca două geamantane. M-a apucat un râs isteric. O altă culoare avea să intre în amalgamul de sunete care îmi pictau în momentul ăla existența. Gheata asta avea să iasă probabil kaki.

  • Andrei Trifan

    Ce repede zboara timpul! Eram copil si aveam vise. Totul era lapte si miere. Puteam chiar sa inot in lapte pentru ca lumea mea era un basm continuu, lipsita de grija. Scanfandru. Da, visam sa fiu scafandru. Ah, visele mele! Acum sunt nevoit sa ma ascund, sa imi rad sprancenele… Si pentru ce? Pentru o blestemata de iubire. Si ce relaxant era sa fiu copil. Sa caut scoici pe fundul apei. Sa simt briza cum se lupta cu razele soarelui pentru a-mi invalui trupul. Da! Asta era! Spaima pe care o simt acum mi-o amintesc. Am mai trait-o. Eram in mare, cand am vazut prima fata de care m-am indragostit. Era blonda, avea ochii mari. Si m-am pierdut. Am ramas blocat in mijlocul apei, iar briza parea tot mai rece si razele tot mai fierbinti. Senzatia placuta dispare. Un nod mi se ridica in gat. Trebuie sa ma lupt cu timiditatea mea, cu rusinea de a fi vazut de cei din jur. Oare toti stiu ca imi place? Nu ma mai pot misca. Astept sa treaca. Si a trecut, intr-un tarziu… Asta e solutia. Astept. Va trece. Nu mai sunt copil. Sunt un barbat! Nu am cum sa pierd lupta. E simplu. Va trece. Si daca nu va trece, imi ramane fereastra…

  • Vlad Secareanu

    „Mai am vreun metru si ceva si o sa ajunga la ochelari. Abia astept sa vad daca nu intra apa in ei. Ce misto ca mi i-au cumparat! As fi urlat o zi intreaga daca nu mi-i luau. Trebuie sa vad daca intra apa in ei, sa fiu sigur ca sunt mai buni decat ai lui Mircea. Ce prost, in ai lui intra apa!

    Sper ca am inchis bine usa si am pus cum trebuie prosopul ala pe jos, sa nu iasa apa. Dureaza cam mult pana se umple baia asta cu apa. In filmul ala pe care l-am vazut, totul se petrecea parca mai rapid. Lasa, e bine si asa, eu astept…

    Uite, a inceput sa se inmoaie zidul asta desenat. Auzi, sa pictezi nori si cer in baie! N-am mai vazut in nici un film treaba asta.

    Hai, mai am citeva minute si se umple. Abia astept sa vada daca intra apa in ochelarii astia misto…”