NEMIRA Stephen King – JFK. 11.22.63 14


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 10 min)

Am început să citesc această carte în 20.11.2012. Nu mi-am dat seama că prezentul meu era paralel cu prezentul narațiunii din volumul JFK. 11.22.63 al lui Stephen King și apoi cu prezentul din trecutul în care ajunge personajul principal.

2+2+1+1=6. De la etajul 6 al unei clădiri numite Texas School Book Depository a tras în președintele John F. Kennedy un tip numit Lee Harvey Oswald. Eu predau într-o clădire la etajul 6. Personajul principal este profesor. România este pomenită în două dialoguri din carte (vezi mai jos citatele). Dacă nu-ți place acest tip de coincidențe, vei citi cerebral cartea. Dacă da, te va prinde ca într-un vîrtej și nu te va lăsa pînă nu o termini.

Are 800 și ceva de pagini, dar ele curg firesc, dinamic, interesant. Am citit-o între cursuri, în tren și metrou și în autobuze, ca de obicei. După ce o lăsam din mînă, mă gîndeam la ea cu dor, ca la o ființă dragă pe care trebuie să o revăd imediat ce am părăsit-o. Este acel sentiment pe care-l aveam în timpul lecturilor din vacanțele de vară, din școala generală și din liceu.

Povestea de bază ți-ar putea părea puerilă: un profesor de engleză ajunge în trecut și are șansa să-l oprească pe Oswald de la săvîrșirea crimei. Dar acesta este doar un truc prin care King ne face să plonjăm în perioada 1958 – 1963. Arta lui scriitoricească face minuni: SUA ne par atît de apropiate încît parcă ne-am fi născut americani și am fi trăit acele vremuri, noi sau părinții noștri. King reușește asta prin descrieri nu ample, dar exacte prin detalii, cu zvîc, prin dialoguri iuți, prin fraze adesea eliptice de unele părți de vorbire, prin referiri la fapte istorice, locuri și personalități istorice. În spatele acestei reușite stă o perioadă foarte lungă de documentare. Autorul a citit cam tot ce a apărut despre asasinarea lui Kennedy, a văzut filme, a consultat documente desecretizate și a stat de vorbă cu oameni care au trăit în acea perioadă.

Este prima carte de King citită. Oare atît de bune sunt și celelalte? Sunt deja fani ai săi care spun că este posibil să fie cea mai bună creație din viața lui King. Cu certitudine voi mai căuta la Nemira acest autor care fascinează atît prin scrisul alert, surprinzător de viu și de realist, cît și prin viața lui presărată de greutăți și de succese incredibile pentru noi, muritorii de rînd, cititorii săi.

Vă las cu unele fragmente care mi-au plăcut. După acestea, este enunțat micul concurs prin care puteți cîștiga această carte. Participați și luați-o acasă, vă va face Crăciunul mult mai frumos, vă promit!

Știți cum, într-o zi cu mult soare, dacă închideți ochii puteți vedea o imagine remanentă a lucrului la care vă uitați înainte? Așa era acum. Cînd îmi priveam piciorul, îl vedeam pe dușumea. Dar cînd clipeam – o milisecundă înainte sau o milisecundă după ce închideam ochii, nu-mi dădeam seama cînd – îmi zăream piciorul pe o treaptă. Și nu în lumina slabă a unui bec de 60 W. Îl vedeam în lumina strălucitoare a soarelui.

Am trecut pe lîngă ele murmurînd: „Doamnelor”. Clopoțelul a sunat iar eu am ieșit în lumea de dinainte de nașterea mea. Însă acum, în loc să traversez și să mă îndrept spre curtea unde era vizuina de iepure, m-am afundat și mai mult în această lume.

M-am înapoiat la mașină. Pe strada cenușie, învăluit în miasma fumului industrial și în însîngerarea crepusculului, Derry părea doar o idee ceva mai încîntător decît o curvă moartă într-o strană de biserică. M-am urcat, am ambreiat, am pornit motorul și am simțit un imbold neînchipuit de puternic să plec. Să plec de acolo.

Dar în orașul Derry al anului 1958, cele mai moderne computere erau de dimensiunile unei camere, iar ziarul local nu-mi era de nici un folos. Ce-mi mai rămînea de făcut? Mi-am adus aminte de un profesor de sociologie pe care îl avusesem în colegiu – un ticălos bătrîn și sarcastic – care obișnuia să spună: Cînd nu-ți iese nimic, renunță și du-te la bibliotecă. Și m-am dus.

M-am trezit din visul acesta cu inima bătînd să-mi sară din piept și cu mîinile încă încleștate de efortul de a mă ține strîns de balustrada inventată de mintea mea. Doar că nu era doar mintea mea de vină, pentru că patul încă se mai mișca în sus și în jos. Parcă stomacul mi se desprinsese de mușchii ce ar fi trebuit să-l țină în loc.

Am luat servieta, m-am dus la ușă și am încercat să-mi alung dorința scurtă, dar intensă, de a mă refugia în dormitor și de a mă ascunde sub pături. Dacă voi reuși să fac ceea ce mi-am propus, îmi voi mai găsi casa și motanul? Și dacă da, îmi vor mai aparține mie? N-aveam cum să știu. Chestia nostimă e că nici măcar cei care pot trăi în trecut nu au habar ce le rezervă viitorul.

Mai există și alte haine decît cele pe care ți le pui pe spate, orice profesor știe asta, iar hrana nu este doar ce bagi în gură.

Uite ce înseamnă acasă pentru mine: parfumul de salvie și îmbujorarea dealurilor în verile lungi. Gustul slab de tutun de pe limba lui Sadie și scîrțîitul podelelor din sala de clasă. Ellie Dockerty suficient de grijulie ca să ne trimită vorbă în toiul nopții ca să ne putem întoarce acasă pe furiș sau doar ca să știm ce se întîmplase. Amestecul aproape sufocant de parfum și deodorant cînd doamna Knowles ne-a îmbrățișat. […] Acasă mai înseamnă și alte lucruri. […] Acasă înseamnă să pot privi cum se înalță luna deasupra ținutului întins și adormit și să am pe cine să chem la fereastră alături de mine ca să ne uităm împreună. Acasă este locul unde dansezi cu alții, iar dansul este viață.

La sfîrșitul anului 1962 și începutul anului 1963 am trăit două vieți, una în Dallas și una în Jodie. Ele s-au întîlnit la ora 3:39 în după-amiaza zilei de 10 aprilie. Sadie a început să țipe în receptor.

Scîrț a făcut scaunul cînd s-a aplecat să se uite mai bine la mine.

– Ce e? Ce-am zis? Sau ai înghițit o muscă?

– Nee. Doar că am cunoscut pe cineva cu același nume. Și el avea o casă de amanet și accepta pariuri.

– Probabil că provin amîndoi din același clan de cămătari din România.

– Ce cotă îmi dai?

S-a uitat la femeie. Ea și-a ridicat mîinile. Două degete la stînga, unul la dreapta.

– Doi la unu? E ridicol.

– Viața e ridicolă, prietene. Du-te la o piesă de-a lui Ionesco, dacă nu mă crezi. Îți recomand Victimele datoriei.

Clădirea cu Texas School Book Repository.

Etajul șase, fereastra dinspre sud-est. Cu cea mai bună vedere la Dealey Plaza și la Elm Street, în locul unde se îngemăna cu Triple Underpass.

M-au apucat frisoanele. Mi-am încrucișat brațele strîns peste piept. Și durerea m-a săgetat în cel stîng – fracturat de țeava înfășurată în postav. Dar nu i-am dat atenție. Eram bucuros. Mă conecta la lumea reală.

Era ora 11:58 în dimineața zilei de 9 septembrie 1958. Harry Dunning era din nou copil. Carolyn Poulin era la școală. Lee Harvey Oswald era cu unitatea sa în Marea Chinei de Sud. John F. Kennedy era un tînăr senator din Massachusetts, visînd la președinția Statelor Unite.

Mă întorsesem.

Stephen King – JFK. 11.22.63


Anul apariției la Nemira:
 2012

Traducerea: Ruxandra Toma

Colecția: Suspans

ISBN: 978-606-579-364-4

Nr. de pagini: 824

 

Cumpără cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

14 comentarii la “NEMIRA Stephen King – JFK. 11.22.63

  • krossfire

    Stiu ca-i un cliseu, dar n-as schimba nimic. In fond si la urma urmei, nici King nu cred ca ar face-o, asa cum a spus-o si in „On Writing” (Tradus la noi prim „Misterul Regelui”). El o spunea si la scurta vreme dupa un accident, deci zic sa-l credem pe cuvant.

  • Diana

    Alegerile noastre ne fac să fim ceea ce suntem azi. Sună a citat de facebook, dar consider că este mai mult decât adevărat. Totuși, daca ar fi musai să schimb ceva, cred că aș alege sa vin la liceul de artă din București și să aleg apoi între doua mari pasiuni: fotografia și arhitectura.. De asemenea, cred că aș fi văzut altfel viața dacă aș fi fost nevoita să ma descurc de una singura mai demult.

  • Aura

    Odata, pe la 20 si ceva de ani, am fost ceruta in casatorie…Am ras, mi-am rotit carliontii pe toate degetele, m-am minunat ca tipul puternic care imi era aproape poate si plange, si am refuzat! :) De vreo trei ori! Am vrut alta facultate, am avut curiozitatea sa fiu ziarista, sa ma mut de la Cluj la Bucuresti, sa plec in lumea larga si sa ma intorc. Si sa il las sa plece, ca pe o jucarie stricata, buna de un second-hand sau de un oras de provincie…

    La cativa ani de la acel: ,,Hai sa ne casatorim, iubi, sa o punem martora pe femeia de serviciu si apoi sa ne distram de crizele lu’tac-tu si uimirea alor mei!”, as spune ,,DA!”. De trei ori la patrat!!! Din pacate, am ramas singura de atunci, fara dorinta de a ma atasa de cineva si cu intrebarea de la care au pornit toti autorii unor istorii contrafactuale: ,,Ce-ar fi fost daca?!”. Nu vreau sa transform totul intr-o telenovela ieftina, pana la urma nu e decat realitatea unei inimi. Una care imi apartine. Din pacate, la mine nu va veni un spiderman sa imi spuna: ,,Ti-am mai adus niste inimioare! Daca nu-s bune, ti-aduc alta!”. (E o replica din scurtmetrajul lui Tudor Giurgiu). Raman cu inima mea si cu un trecut in care m-as intoarce si as alcatui altfel puzzle-ul. Dar e cam tarziu…

  • Alex

    Salut,

    As schimba momentul in care am citit: „Este prima carte de King citită. Oare atît de bune sunt și celelalte?”. M-as intoarce in timp, sa zicem in perioada adolescentei tale, si ti-as recomanda carti de King. Printre ele Mysery, Carrie si Culoarul mortii (carti care au beneficiat si de cele mai bune ecranizari dintre toate cate s-au facut dupa romanele lui; ti le recomand. Si cartile si filmele http://www.imdb.com/title/tt0100157/, http://www.imdb.com/title/tt0074285/, http://www.imdb.com/title/tt0120689/).

  • Ana

    As schimba momentul in care am ales facultatea la care sa dau admitere (sau, mai exact, specializarea – pentru ca am dat examen la 2 facultati, pentru aceeasi specializare).

    [ceva detalii?] As schimba momentul in care mi-am spus ca e vremea sa ma indepartez de profilul real si sa ma indrept catre o directie care-mi va permite sa-mi „cultiv creativitatea”.

    [da, poate mergem si noi dincolo de raspunsul oficial, preparat pentru parintii ingrijorati si pentru profesorii insistenti] As schimba momentul in care mi-am imaginat ca „a o lua prin excludere” e o strategie adecvata cand in joc se afla viitorul meu.

    [mai putin dramatic se poate?] As schimba momentul in care am dezgropat de prin cine stie ce cotlon al partii mele intunecate un alter ego ce nu-si mai facuse aparitia pana atunci: o individa incapabila de a se evalua in mod realist, afectata de o temporara suspendare a ambitiei si a motivatiei (afectiune care intre timp pare a se fi cronicizat), pornita sa-si inabuse sistematic dubiile numai pentru a evita reintoarcerea la incertitudine.

    [asta inseamna MAI PUTIN dramatic?] Nu stiu cum s-o spun altfel… Regret doar ca, atunci cand aveam cea mai mare nevoie de mine, am ajuns sa ma comport intr-un mod care imi era complet atipic.

  • Cristina

    Să nu vrei să schimbi nimic din trecut, după părerea mea, e egal cu a nu fi învăţat nimic din viaţă. „Nu regret nimic” mi se pare un clişeu prostesc. Aş schimba, aşadar, câteva lucruri: aş desena mai mult, aş elimina nişte persoane din viaţa mea la timpul potrivit, mi-aş pierde mai mult timp cu tâmpenii, mi-aş da mai repede demisia de la joburi unde nu primesc salariul la timp, ş.a.m.d. La modul general, aş trăi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, nu ca şi cum aş avea înainte vreun fel de viitor :)

  • Andra

    Ehee, ma cherie! Dacă ai ști! Puterea mea supranaturală preferată obișnuia să fie puterea de a zbura. În vise oscilam între a zbura, a fi invizibilă sau a mă transporta. Noapte de noapte ajungeam să zbor deasupra blocurilor impunătoare ale New York-ului, să fiu invizibilă și să mă strecor printre arhivele secrete sau chiar să mă transport când am eu chef la iubitul meu și să mă întorc înainte ca părinții mei să se fi trezit. Dar cel mai frumos era atunci când pluteam! Adoram să privesc toată planeta de sus, să nu mă confund cu ea, să nu fac parte din nimic real, pentru că eu mă simțeam cea mai reală. Îmi plăcea să ascult gălăgia orașelor, sunetele acelea de claxoane, de voci, de fabrici sau de tramvaie care se dispersau în toate părțile și se îmbinau în urechile mele. Visam cum lumea fremăta de zgomote, iar eu aveam parte de toată liniștea acolo, sus. Dimineața nu mă trezea mama nici cu goarna!

    Să mă întorc în timp … nu-mi era prea la îndemână. Nu-mi părea nimic fascinant în a te întoarce și a retrăi ceva vechi, când pot, bine-merci, să trăiesc lucruri noi, să-mi văd în continuare de viață! De la o vreme, însă, noapte de noapte, am același vis de care nu scap. Este prima oară când îl materializez în cuvinte.

    Se face că mă aflu în vechiul Passat al familiei mele. Ne întoarcem cu toții din vacanța de iarnă, petrecută în Austria. Mă văd pe bancheta din spate. Nu sunt fericită. Nu sunt nici măcar odihnită. Tot ce-mi doresc este să dorm, până ajungem acasă. Tata conduce, are ochii înlăcrimați de oboseală. Mă întreabă dacă vreau să facem o pauză, să dormim. Eu îmi doresc să ajung acasă mai repede și fac mofturi „Nu, mai bine facem o pauză la granița cu Ungaria sau în Arad. Ce-am mers, câteva sute de km!” Tata înghite în sec și mă ascultă. Nici acum nu înțeleg de ce făcea tot ce spuneam eu. În mare parte spuneam numai prostii. Mama doarme și nu are niciun cuvânt de spus. Îmi văd indiferanța, îmi văd răutatea. Tot încerc să-mi dau câteva palme, dar se pare că visul nu-mi permite să intervin. Tata mă întreabă dacă nu vreau, totuși, să ne oprim să mâncăm. Îi tai cuvintele cu răutate „Tot ce vreau, e să ajungem acasă, să plec la Pitești unde am treabă. Dacă vrei, treci pe la un MCDrive, ce știu eu!” Îl văd cum suferă. Așa am fost toată vacanța, o adolescentă idioată. Iar acum nu reușesc să-mi schimb vorbele, să-i spun să se odihnească, să-i mulțumesc pentru tot, să-l îmbrățișez și să-l fac fericit.

    Suntem un grup de trei mașini, iar tata vorbește prin stație cu celelalte două. Îi place să folosească diferite coduri, i se pare foarte amuzant. „Vulturașii, aici ciorile, recepție!” Îi răspunde unchiul meu „Recepție, recepție! Aici vulturașii!” Eu mă întind pe toată bancheta și oftez. Îl aud pe unchiul meu prin stație „Noi depășim, hai și voi,e liber!” Imediat după, timp în care eu am presupus că tata s-a băgat în depășire, aud din nou în stație „Nu, stați, nu depășiți, nu depășiți, nu are faruri, e o mașină!” În următoarele secunde eu mă îndepărtez de scenă și văd cum Passatul nostru se răstoarnă și se învârte de câteva ori. Ne amestecă bine, iar eu rămân inconștientă. Plutesc pe undeva, pe sus și nu pot face nimic. Văd în îndepărtare două ambulanțe și o mașină de poliție. Apoi, o lumină foarte puternică mă trezește. Și asta-i tot.

    Nu am simțit mai nimic atunci. Am simțit o durere incredibilă în cap, dar nu-mi amintesc intensitatea. Mai tare mă rănea sunetul de tablă care se îndoaie. Acum m-am ales cu o repercusiune care mi-a schimbat toată viața, pentru totdeauna. Iar părinții mei nu vor mai fi fericiți niciodată.

    Nu reușesc nici măcar în vis să schimb ceva.

    • Lavinia

      :) Bravo Andra! Ma încântă modalitatea prin care reușești tu ” să dai palme vieții ”, în loc să aștepți cuminte și răbdătoare, să le primești din partea ei ! Postarea ta suna a ceva …a ceva cunoscut .suna asemenea unui „Ecou”!!!

  • Gabriela Bumb

    Dacă ar fi să aleg momentul în care aş putea să schimb ceva în trecutul meu, nu aş alege să-l păstrez lângă mine pe bunicul sau pe unchiul meu, ci aş modifica puţin ziua de 25 decembrie a anului 1989. Mai exact, la şapte zile de la naşterea mea, l-aş aşeza pe tovarăşul Iliescu între Ceauşescu şi Ceauşeasca. Cred cu tărie că s-ar modifica semnificativ istoria următorilor zeci de ani. N-am mai fi avut sute de oameni morţi la Mineriadă, n-am mai fi avut fabrici închise, n-am mai fi avut o Românie vândută, n-am mai fi avut elevi care se duc în străinătate să înveţe pentru că ţara lor nu le oferă posibilităţi (şi lista poate continua), ci am fi avut o Românie a NOASTRĂ, a românilor. Iar toate vieţile pierdute la Revoluţie ar fi avut sens astăzi.

    DA, asta aş schimba.

  • Monica

    Ce facem? Ce nu facem…
    Desi mai corect spus ar fi ” ce n-as mai face”. Asta ar fi corect spus, nu sunt insa foarte sigura c-ar fi cel mai corect procedeu prin care as evita greselile facute. Ce mi-as mai putea asuma daca tot ce e gresit in viata mea ar putea fi evitat? Ca fiinte (uneori exagerat spus) inteligente, care-si traiesc existenta cu iluzia ca propria constiinta functioneaza ca si liber arbitru in povestea asta numita viata, ne place sa credem ca luam cele mai bune decizii in ceea ce ne priveste. Dar in ce-i priveste pe altii? Raportat la asta cum judecam? Omul e un animal social, fie ca-i place sau nu, influenteaza intr-un fel sau altul pe cel de langa el. Ce-as schimba in viata mea? Nimic. Fiecare fiinta trebuie sa-si traiasca povestea asa cum stie, nu raportat la ce stie acum, in prezent.

  • Ioana Andronie

    Am avut multe regrete de-a lungul timpului, dar s-a nimerit sa ajung la concluzia că, într-adevăr, ”toate lucrurile se întâmplă cu un motiv”. Și din această cauză, nu știu cum, am ajuns să accept destul de ușor anumite lucruri, pentru a putea trece la următoarele etape. Și din această cauză am ars etape, care au venit să mă bântuie în cele mai ciudate momente (nu neapărat când eram tristă sau când mergea ceva prost, ci atunci când mă așteptam cel mai puțin, ca un val de melancolie căruia nu îi știi exact cauza). Poate din această cauză, aș schimba momentul din trecutul meu când mi-a fost prea frică să acționez și am zis ”toate lucrurile se întâmplă cu un motiv”. Poate mi-aș fi schimbat drumul, poate aș fi fost altcineva. Sau poate chiar nu contează și analizez prea mult, cum fac de obicei.

  • Ada

    Răspunsul meu nu e atât de relevant ca celelalte şi nici nu se vrea câştigător, dar e ceva de care îmi amintesc cu drag şi care m-a făcut să înteleg multe. Vorbeam la un moment dat cu un prieten despre durerile rămase din copilărie legate de familia mea în care nu prea a domnit liniştea şi întelegerea. Mi-aş fi dorit un tată care să ţină mai mult la ideea de familie, de întelegere şi să aibă puterea de a renunţa la vicii pentru a face lucrurile să meargă bine. Sigur, nu e ceva ce aş fi putut schimba. Te naşti cu familia pe care o ai, nu o poti alege. Răspunsul prietenului meu a sunat cam aşa: „ Tatăl pe care l-ai avut a contribuit la dezvoltarea ta, la gândirea matură pe care o ai acum. Datorită lui eşti acum persoana pe care o am în faţă şi pe care o iubesc”. Cam aşa e şi cu lucrurile din trecut pe care ai vrea să le îndrepţi… Chiar dacă au schimbat cursul vieţii tale la un moment dat, ele te-au facut ceea ce eşti în prezent. Faptul că le conştientizezi e un mare pas pentru viitorul tău şi pentru deciizile pe care urmează să le iei de acum înainte. De aceea nu am regrete.