Stephen King – Misterul Regelui (Despre scris) 7


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 minute)

Stephen King a început să scrie această carte la sfîrșitul lui 1997. În iunie 1999, a suferit accidentul de automobil care l-a făcut să nu mai poată crea nimic o perioadă. Nu știa dacă vrea să mai termine On Writing, dar s-a mobilizat și a dus-o la bun sfîrșit.

Lui King îi place să scrie ficțiune, dar recunoaște că e mîndru că a scris Misterul Regelui (Despre scris). Este o carte excelentă pentru cei care scriu literatură sau vor să facă asta în viitor. Nu este un manual, cel puțin nu în accepțiunea tradițională a termenului. Sfaturile lui King merg de la alegerea cuvintelor și a frazelor pînă la intrigă, personaje interesante și stabilirea ritmului general al creației.

Prima parte a cărții este o încercare de autobiografie, cu o mulțime de ponturi despre cum să te faci cunoscut ca autor și cum să scrii atunci cînd mai ești implicat și în alte proiecte. Urmează partea stufoasă în care autorul explică modul în care scrie el și face o selecție a celor mai importante calități pe care trebuie să le posede scriitorul. În penultima parte, King povestește accidentul în detaliu și procesul de recuperare. Finalul cărții este ocupat de un fragment înainte și după rescriere și explicațiile despre modificările făcute.

Mi-au rămas în minte cîteva lucruri clare:

  • trebuie să știi bine limba în care scrii
  • trebuie să citești mult înainte să începi să scrii și apoi să menții un ritm constant al scrisului
  • intriga nu trebuie căutată, ea poate reieși firesc din acțiunea poveștii
  • personajele nu trebuie configurate complet de la început, ele pot fi doar conturate și apoi capătă o viață a lor pe măsură ce avansezi în scrierea poveștii
  • scrisul trebuie să-ți facă plăcere, nu trebuie să aștepți bani, cel puțin nu la început

Iată cîteva citate din volum. După ele, citiți despre modul în care puteți cîștiga această carte.

Mă apropii de miezul acestei cărți cu două teze, amîndouă simple. Prima este că buna scriitură constă în stăpînirea elementelor fundamentale (vocabular, elemente de stil) și apoi din umplerea nivelului al treilea al trusei cu uneltele potrivite. A doua e că, deși este imposibil să faci dintr-un scriitor prost unul competent și deși este la fel de imposibil să faci un scriitor excelent dintr-unul bun, este totuși posibil, cu multă muncă grea, dedicare și ajutor din partea altora, să faci un scriitor bun dintr-unul doar competent.

Dacă vreți să fiți scriitori, trebuie să faceți două lucruri mai presus de toate: citiți mult și scrieți mult. Nu cunosc niciun mod de a ocoli aceste două lucruri, nici o scurtătură.

Totuși, cred că prima ciornă a unei cărți – chiar și una lungă – n-ar trebui să dureze mai mult de trei luni, atît cît ține un anotimp. Dincolo de această limită și – pentru mine, cel puțin – povestea începe să capete o ciudată aură străină, ca un comunicat din partea Ministerul de Externe al României sau o transmisiune pe unde ultrascurte din timpul unei perioade de puternice furtuni solare.

O situație suficient de puternică lasă fără sens problema intrigii, iar asta-mi convine de minune. Cele mai interesante situații pot fi de obicei exprimate sub forma întrebărilor care încep cu „și dacă”.

Unii oameni nu vor să audă adevărul, desigur, dar asta nu e problema voastră. Ați avea o problemă dacă ați vrea să fiți scriitori renunțînd la franchețe. Modul de exprimare, fie el urît sau frumos, este un indice al personajului; poate să fie și o boare de aer răcoros într-o cameră pe care unii oameni și-ar dori s-o țină închisă.

Totuși, cred că anumite lucruri sunt valabile pentru majoritatea scriitorilor și despre ele vreau eu să vă vorbesc acum. Dacă scrieți deja de-o vreme, nu veți avea nevoie să vă ajut mult la partea asta; veți avea stabilită propria rutină. Dar dacă sunteți începători, dați-mi voie să vă îndemn să vă supuneți povestea la cel puțin două revizuiri; cea pe care o practicați cu ușa biroului închisă și cea pe care o practicați cu ușa deschisă.

Scrisul nu are nimic de-a face cu cîștigarea banilor, a faimei, a unei întîlniri amoroase, a unei partide de amor sau a prietenilor. În cele din urmă, e mai presus de orice un mod de a le îmbogăți viețile celor care vă vor citi lucrările și de-a o îmbogăți în același timp pe-a voastră. A scrie înseamnă să te ridici, să capeți puteri și să treci mai departe. Să-ți aduci fericire, bine? Să-ți aduci fericire. […] Scrisul e magie, e apa vieții ca orice altă activitate creativă. Apa e gratuită. Așa că beți. Beți și ostoiți-vă setea.

Stephen King – Misterul Regelui (Despre scris)

Anul apariției la Nemira: 2007

Traducerea: Mircea Pricăjan

Colecția: Stephen King

ISBN: 978-973-143-029-4

Nr. de pagini: 28

 

Cumpără cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

7 comentarii la “Stephen King – Misterul Regelui (Despre scris)

  • corina

    Eu nu vreau cartea. O am deja. Vreau doar să spun că e una dintre cărţile care mi-a lăsat gura apă la propriu. Voiam să beau apă, dar mai amânam cu cîte un capitol. E fascinanţă şi nu spun cuvinte mari. O citim în doi, cu voce tare. Plus un ceai bun infuzat.

  • Alina-Elena Vasiliu

    Am citit romanul „Nuntă în cer”, al lui Eliade, iniţial – ca temă pentru şcoală. Ulterior, am revenit asupra lui de vreo două ori. Nu mă aşteptam să găsesc acolo atâtea concordanţe cu viziunea mea despre creaţie, lume, iubire… Am avut senzaţia, chiar de mai multe ori pe parcursul cărţii, că mai trecusem o dată pe acolo, deşi conţinutul îmi era străin. A fost, mai degrabă, un transfer de semnificaţii, în care „déjà vu” era substituit de „déjà lu”, deja citit sau deja simţit.
    Se vorbeşte, cel puţin în prima parte a cărţii, despre creaţie ca necesitate, ca nevoie de eliberare a sufletului şi, în final, de completare a lui. De aceea, când Ileana îşi vede partenerul, pe Mavrodin, tot mai captat de mirajul lecturii şi al scriiturii, are o singură temere: aceea că îl va pierde din nou, că el nu va mai avea nevoie de ea ca să se recompună, ci va găsi împlinirea în însuşi actul creaţiei. Dar ceea ce e chiar mai impresionant este că bărbatul recunoaşte că nu putea să scrie în prezenţa iubitei. Motivul este de o încântătoare inocenţă: „Cred că nici o creaţie artistică nu e cu putinţă într-o stare de plenitudine şi euforie. Trebuie să simţi în toată fiinţa ta o lipsă, o absenţă care te macină, căci aceasta îşi caută împlinirea în actul creaţiei. De aceea, n-am putut niciodată scrie într-un peisaj sau ascultând muzică, trăind revelaţia iubirii sau oricare altă revelaţie: bunăoară, a unei idei cuprinzătoare, a unei noi înţelegeri a lumii.”
    Nu văd o logică mai sinceră şi mai reală (dacă realul poate fi supus unor termeni de comparaţie) decât confesiunea lui Mavrodin. Chiar cred că e imposibil să concepi artă în momente în care te vezi supus beatitudinii existenţiale; atunci, nimic nu-şi mai găseşte locul lângă desăvârşire. În schimb, rodul zămislit în suferinţă şi durere, în dor şi nereuşită are o semnificaţie inegalabilă. Este, de fapt, încercarea apoteotică de a acoperi o lacună, o lipsă care te macină, o frustrare, o dorinţă fără izbândă.
    M-aş întoarce din nou la cartea lui Eliade. Măcar din curiozitatea de a vedea dacă s-a schimbat ceva între timp. La mine, sau la ea. E ca un test. E barometrul maturităţii sau, mai degrabă, al evoluţiei emoţiei în raport cu maturizarea.

  • Laura

    Am să aleg o carte pe care tocmai am terminat-o și pe care am citit-o pe nerăsuflate… poate datorită omului din spatele ei, acțiunii sau scriiturii. Contează mai puțin. Ceea ce vreau să specific încă dinainte de a dezvălui titlul ei, e că mi-a luat ceva timp să aleg capitolul care să facă subiectul acestui comentariu. Atât de bună e: Războaiele mele – Adelin Petrișor.

    Nu știu pentru alții cât de fascinantă a fost, însă pentru o boboacă la Jurnalism care caută oriunde poate ponturi, povești, experiențe, sfaturi și îndrumări de la cei mai experimentați, cartea lui Adelin Petrișor a fost potul cel mare.

    Am să vorbesc despre plecarea în Irak (2005). Câteva elemente șochează încă de la început: motivația care l-a determinat pe jurnalistul Adelin Petrișor să facă demersurile pentru a pleca, scopul și efectul.

    Începem cu motivația: „să arătăm cum se fac, de fapt, lucrurile”. Mai exact? Cu puțin timp în urmă avusese loc criza jurnaliștilor români, răpirea și din fericire eliberarea celor trei capturați din Irak. Acum poate citatul de mai sus prinde sens…motivația era aceea de a arăta cum se face, de fapt, jurnalismul responsabil într-o zonă de război. Pentru a da un exemplu de „așa da”, pur și simplu. Se știe că oricare ar fi măsurile de protecție, jurnalistul într-o zonă de război se supune exact acelorași pericole ca și un militar. Cu mențiunea că soldatul ține în mâini o mitralieră, jurnalistul un aparat foto. Și atât.

    Continuăm cu scopul. Aici, cred că cel mai bine și-ar face treaba un citat: „Mergem cu armata Statelor Unite, filmăm în zona cea mai rea și ne întoarcem”.

    Și de aici derivă efectul. Efectul asupra cititorului, care, inevitabil (zic eu) își pune întrebarea: „Chiar te-ai duce să-ți riști viața în cea mai fierbinte zonă a Irakului pe timp de război, doar ca să dai un exemplu altor jurnaliști?”. Adelin Petrișor a făcut-o, și dacă până acum îl admiram pentru „multele deplasări în zone de război” și atât, acum că am văzut pasiunea și ambiția din spatele acestor reportaje de mule ori difuzate „în a doua parte a buletinului de știri”, mi-am conturat în minte mult mai clar imaginea jurnalistului universal.

    Aș putea să scriu mai multe… dar mă opresc aici.

  • cristina

    Ador sa citesc, iar fiecare carte citita isi are propria semnificatie si ma impresioneaza intr-un fel anume, doar ca exista o singura carte care reuseste sa sensibilizeze fiecare particica din mine, se numeste viata. Viata este cartea care sta in posesia fiecarei persoane, nu este niciodata la fel, mereu mai interesanta, mereu mai fascinanta. Viata este un amalgam de genuri, ai tragedie si poezie, ai aventura, ai dragoste,ai comedie, ai fictiunea atunci cand o visezi cu ochii deschisi, iar tu, tu esti un roman impartit in capitole. Cum ar putea viata sa nu fie cartea mea preferata?

  • Mircea Racoviceanu

    On writing e meserie, adică meseria scrisului. Am citit-o de mai multe ori şi am audiobook care funcţionează perfect drept playlist, dacă te-ai săturat de ce se aude în FM. Mi-a plăcut mult să-l aud pe King vorbind despre cum se împleteşte sărăcia cu dorinţa de a scrie. Cred că mulţi scriitori români s-ar putea regăsi în spusele lui. „Editing is divine“ sau „zestful embrace“ sunt alte puncte forte. O să înţelegeţi mai târziu. Hehe, participaţi la concurs că e mişto cartea. Sunt curios cum naiba au tradus faza în care poveşte el că Nea Caisă ăla care l-a lovit cu maşina a plecat după nu ştiu ce în alt oraş.