Cianură pentru un surîs – Rodica Ojog-Brașoveanu 8


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 minute)

Romanul Cianură pentru un surîs de Rodica Ojog-Brașoveanu are șase personaje principale, dacă nu-l punem la socoteală pe maiorul Cristescu. Unele rezistă pînă la sfîrșitul cărții, altele dispar din motive de… crimă. Spre deosebire de alte cărți, locotenentul Azimioară este mai puțin caracterizat, este o simplă umbră a lui Cristescu. Acest lucru este compensat printr-un portret desăvîrșit al Melaniei Lupu, venerabila doamnă frumoasă, delicată și foarte inteligentă.

Șase oameni sunt nevoiți să locuiască împreună într-o vilă din Șos. Kiseleff. La un moment, ei descoperă o avere ascunsă în holul casei și se gîndesc să o valorifice pentru a-și urma visurile de-o viață

Cele șase personaje care trăiesc în aceeași casă sunt:

Mihai Panaitescu

Un om pedant, profesor de matematică, își exersează mereu mintea făcînd calcule complexe în gînd. Stă în casă cu soția lui, dar aceasta este plecată, nu apare în carte.

Grigore Popa

Fost militar, are un carnet cu agenda zilnică și altul în care-și notează oamenii pe care-i urăște și modul în care s-ar putea răzbuna.

Doru Matei

Sculptor tînăr și afemeiat, este împotriva tuturor celor din casă, obișnuiește să fure din mîncarea celorlalți fără mustrări de conștiință.

Valerica Scurtu

Domnișoară bătrînă, face mereu curățenie lună în cameră și-și completează permanent trusoul, în așteptarea unui soț, oricare ar fi acel bărbat.

Marin Vîlcu

Contabil, dar cu o profesie importantă în trecut, își face concediul la sora lui din Iași și se ține de zece ani cu o femeie.

Melania Lupu

O doamnă elegantă, iubitoare de dulciuri, posesoare a motanului Mirciulică, cel căruia-i povestește seara basme sau îi descrie țări îndepărtate.

După descoperirea din hol, cele șase personaje sunt aruncate într-un vîrtej de peripeții care implică scandal, conflict, animozități și mai ales crime. Pentru Cristescu, este o lume stranie, pe care o descoperă cu uimirea unui milițian la început de carieră, deși maiorul are mulți ani de profesie în spate. Treptat, el își dă seama că nici unul dintre cei șase nu este înger și încearcă din răsputeri să găsească mobilul crimelor și dovezi.

Ca de obicei în cărțile doamnei Ojog-Brașoveau, descrierile sunt inserate cu atenție printre firele narațiunii, iar personajele sunt conturate pe tot parcursul volumului. Abia la final ne dăm seama cine era fiecare dintre personaje cu adevărat. Este uimitor cum se pot întîmpla atîtea lucruri senzaționale într-un spațiu atît de mic constituit de vila și curtea unde cei de mai sus își făceau veacul.

Iată un fragment audio din carte:

În cartea aceasta am descoperit cele mai credibile dialoguri din literatura polițistă română. Oricum, sunt cele mai bune din toate cărțile autoarei pe care le-am citit pînă acum. Pe de altă parte, arta constă în a o portretiza și plasa în acțiune pe Melania Lupu în așa fel încît nu-ți vei da seama pînă la final de care parte a baricadei se află simpatica investigatoare.

Cu o acțiune plasată în decembrie 1974, romanul ne împinge într-o acțiune cu un suspans rafinat, ne descrie bucăți dintr-un București pitoresc, ne prezintă personaje credibile și mai ales o Melanie imperfectă dar care-ți va rămîne în minte toată viața.

Cianură pentru un surîs – Rodica Ojog-Brașoveanu


Anul apariției la Nemira:
 2011

Colecția: Rodica Ojog-Brașoveanu, Suspans

ISBN: 978-606-579-302-6

Nr. de pagini: 240

Cumpără cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

8 comentarii la “Cianură pentru un surîs – Rodica Ojog-Brașoveanu

  • Mihaela

    Am râs cu lacrimi când am văzut provocarea, pentru că mi-am adus aminte de copilărie.

    Eu am fost un copil comod și fricos în același timp, preferam să stau de șase când se furau cireșe în loc să mă cațăr și eu în copac, îmi plăcea să fiu mereu a doua persoană de pe sanie pentru că mi-era frică să cotesc, alegeam întotdeauna jocurile în echipă, cum ar veni… Voiam să am siguranța aia că mai e cineva cu mine, că nu pățesc nimic.

    Așa că jocul de-a v-ați ascunselea a reprezentat mereu o provocare pentru mine, mai ales când trebuia să fiu eu cea care îi caută. Cu toate astea, țin minte că m-am ascuns într-un tomberon și am rezistat eroic câteva minute în mirosul și mizeria de acolo, iar în cele din urmă, a trebuit să ies supărată pentru că nimeni nu mă găsise,cine s-ar fi gândit că aș putea fi acolo?

    Problema cea mai mare a fost acasă, când m-a văzut mama. Țin minte că mi-am luat câteva palme, iar jocul de-a v-ați ascunselea mi-a fost interzis o săptămână, timp în care am fost nevoită să citesc „Vrăjitorul din Oz”. Și astăzi îi mulțumesc mamei pentru asta, plus că îi apreciez foarte mult pe gunoieri, lumea ar fi îngrozitoare fără ei!

  • Marcu Alexandra Daniela

    Eram la țară la bunici și mă jucam de-a v-ați ascunselea cu niște prieteni de acolo. Toți aveam între 3 și 6 ani. La vârsta aceea, luam jocurile în serios, așa că m-am gândit că un loc potrivit pentru ascunzătoare ar putea fi pădurea Gura Humorului…care e la 10 minute distanță. Trebuia doar să „traversez” un imaș, ceea ce nu a fost deloc complicat. Odată ajunsă în pădure, am avut altă idee și mai „inteligentă”. Am luat-o spre un pârâu care curgea acolo deoarece știam că în acel loc se găsesc alunele de pădure și voiam să mănânc câteva. Toți copiii au venit după mine. M-au găsit, dar eram fericită că reușisem să găsesc cea mai bună ascunzătoare, după părerea mea. După ce ne-am făcut pofta, am plecat înapoi spre casă. Părinții și bunicii stăteau adunați în fața porții și erau nervoși pentru că plecasem fără să anunțăm. Au urmat câteva reproșuri, apoi sfaturi, iar apoi ne-am continuat joaca.

  • Claudia Carabă

    Jocul de-a v-aţi ascunselea era preferatul grupului meu de prieteni din copilărie. Ne jucam de cel puţin trei-patru ori pe săptămână, aşa că născocirea unor noi ascunzători era din ce în ce mai dificilă. După maşina cutare, în scară, în tufişul X, în tufişul Y, toate erau deja comune.

    Într-o seară, era rândul unei foarte bune prietene,Livia, să „se pună”. Livia îmi era şi vecină de scară, iar şi părinţii noştri se înţelegeau foarte bine. Am profitat de aceasta ocazie şi, în timp ce număra, am fugit la uşa apartamentului ei. MI-a deschis uşa mama sa, i-am explicat repede că vreau să mă ascund acolo de Livia, a bufnit-o râsul şi a fost de acord să îmi devină complice. Mi-a dat suc şi prăjituri, am stat de vorbă şi aşa a trecut jumătate de oră. Amândouă ne amuzam imaginându-ne cum mă caută Livia şi, probabil, şi ceilalţi copii.

    După nişte alte minute bune, m-am hotărât să ies din „ascunzătoare” şi să râd de ei. Spre ciuda mea, între timp ei mai jucaseră o tură, dar de mine uitaseră. Mama Liviei stătea în uşa scării şi râdea cu şi mai mare poftă, iar povestea a ajuns celebră în cartier.

  • gadjodillo

    pe scurt, deşi de obicei o fac pe lung: cel mai neobişnuit loc în care m-am ascuns a fost… după un fir de aţă. şi de acolo strigam la adulţi, nu mă vedeţi!
    (ăsta e cel mai neobişnuit dintre cele inocente şi narabile).
    Dacă e nevoie şi de carne pe povestire, revin.

  • Preoteasa Corina

    Imi placea sa ma joc „pitulusu” cu mama, mai ales cand faceam prostii si nu voiam sa ii spun.Ma gandeam ca daca nu ma gaseste, nu afla, nu se supara, problem solved. Imi placea sa ma ascund si sa o sperii. Uneori trecea o vreme pana sa se prinda ca lipsesc si incepea sa ma caute in locuri previzibile- sub pat, pe balcon, pe dupa mobila. Intr-un apartament clasic facut pe vremea comunismului, nu aveam prea mult loc de originalitate. Intr-o zi au venit in vizita niste rude enervante care nu-mi placeau deloc, iar eu facusem muulta mizerie. Asa ca m-am ascuns in butoiul urias unde punem toamna varza la murat, in debara. Din fericire, nu era perioada cu varza in butoi. M-am cam plictisit acolo, insa nu-mi mai amintesc cum m-a gasit mama pana la urma. Cred ca am stranutat eu sau ceva. Oricum, cert e ca n-a uitat niciodata patania si inca ne mai face sa radem.

  • Andra

    Provin dintr-un orasel mic, in care centrul orasului era legat de cartierul meu printr-un pod. Pe cand aveam vreo 3 ani, tata obisnuia sa ma puna in cosuletul de pe bicicleta si sa ma plimbe. Dar intr-o zi, dupa ce tata ma asezase in cos, a realizat ca a uitat ceva in casa. Mi-a spus sa nu ma misc de acolo ca se intoarce imediat. Locuind la etajul 4, ”imediat” era o notiune relativa pentru mine. Asa ca am coborat din cosulet si m-am hotarat sa- i trag o sperietura tatalui, ascunzandu-ma in spatele blocului. Dar ajunsa acolo, lumea imi parea atat de interesanta, incat m-am indepartat si am uitat complet de plimbarea cu bicicleta. Am ajuns sa traversez acel pod si, dupa povestirile tatei, ma plimbam fara directie prin centru. Intr-un final, o doamna m-a vazut, m-a intrebat a cui sunt, dar n-aveam nici cea mai vaga idee. Asa ca acea doamna draguta, m-a luat in brate si m-a asezat in…vitrina la paine! Cu speranta ca cineva ma va recunoaste… Astfel, cea mai buna ascunzatoare a fost la vedere, sub ochii oamenilor, pana cand tata, turbat de nervi si frica m-a gasit, m-a pupat si m-a pus sa nu-i zic niciodata mamei ce s-a intamplat.

  • D.

    Nu îmi amintesc daca m-am ascuns intr-un loc special, însa deja la 14-15 ani citisem aproape toate cartile Rodicai Ojog-Brasoveanu, cele cu Melania Lupu îmi plac foarte mult, le gasesc bine scrise, cu personaje si atmosfera reusite. Si cu umor, în plus.
    „320 de pisici negre” este cea care mi-a placut cel mai mult !