NEMIRA Cîștigă o carte: La limita vulgarității – Philippe Trétiack, Hélène Sirven 5


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)

ACTUALIZARE:

Bianca, la tine merge cartea. Te contactez pentru detalii.

Un citat mi-a atras atenția, pentru că am terminat recent cartea, în mijlocul incidentului cu adresarea necavalerească folosită de primul-ministru al țării mele:

Un Președinte al Republicii care decide să se tutuiască cu toți miniștrii – iată ceva ce îți dă de gîndit. Fiindcă dincolo de aspectul bonom și amical al vorbirii pe șleau ghicim violența stilului direct cu un pumn în burtă ori o palmă peste ceafă.

E posibil să fie zeci de situații zilnice cînd sunt vulgar. Sunt vulgar cînd:

  • critic făcînd ironii
  • nu-i laud destul pe ceilalți
  • apăs Unfriend pe FB
  • rîgîi în casă crezînd că nu mă aude nimeni
  • las farfuria murdară în chiuvetă cu gîndul că o spăl mai tîrziu
  • nu mă apuc de treaba urgentă, ci o sfidez făcînd ceva mai puțin important

Înainte să citesc “La limita vulgarității” de Philippe Trétiack și Hélène Sirven, nu știam că vulgaritatea are atîtea înțelesuri și că poate fi găsită în atîtea circumstanțe. Aproape de suflet mi-a fost partea în care autorii vorbesc despre zgomotul care ne înconjoară voluntar tot timpul, pentru că zgomotul acesta perpetuu al lumii moderne mă preocupă zilnic.

Iată de ce vacarmul permanent al muzicii în toate spațiile publice, în sălile de așteptare, metrouri, în restaurante, de la pizzerie la braseria tip Frères Costes și apoi avalanșa de ecrane care difuzează pînă la sațietate clipuri video au impus domnia animalității asupra gustului zilei. Este epoca fiarei, freamătele lumii înainte de a fi cucerită de către Homo Sapiens.

Volumul are două părți: Aerul vulgarității și Bazooka vulgarității. Deși este împărțită în capitole, un aer satiric-intelectual o străbate. Introducerea și finalul au rolul de a sintetiza, dar și de a educa. Partea de interior este dedicată mai ales listelor și tipologiilor. Ba chiar sunt cîteva pagini cu liste comparative despre ce înseamnă vulgaritate la bărbat și la femeie. Iată exemple mai jos.

BĂRBAT

Sudoare
Salam
Brățară groasă
Cercel
Tatuaj
Cămașă descheiată
Demagog
Coate-goale

FEMEIE

Totul gratis
Tocuri înalte
Piercing în limbă
Vorbitul prea tare
Pantaloni din piele mulați
Star TV
Machiată în metrou
Fandoseli

Te vei regăsi poate în capitolașul denumit Bulgaritate, în care țările balcanice sunt caracterizate conform aprecierilor unor oameni politici francezi cunoscuți. Nu m-a deranjat deloc citatul despre țara noastră, pentru că este preluat din cultura populară, deci este la rîndul său vulgar:

Cînd un tip fură, vedem cleptomania; cînd o țară întreagă fură, aceasta-i România.

Aflăm că azi nu mai putem scăpa de vulgaritate, dar putem lupta cu armele ei. Dacă nu considerăm că suntem deja vulgari, autorii ne vor demonstra că suntem de mult timp. Dacă deja ne considerăm vulgari, avem instrumentele necesare pentru a contracara vulgaritatea din societate. Întrebarea supremă este: de ce să NU fim vulgari, din moment ce vulgaritatea este măsura lumii de azi?

Spiritul vulgar este judecat prin zeci de prisme, printre care:

  • literară
  • politică
  • mediatică
  • vestimentară
  • de moravuri

Cartea conține o mulțime de referințe din spațiul francez, dar nu te teme, notele de subsol sunt edificatoare și apoi există Internetul, dacă vrei să afli mai multe despre situațiile și personajele evocate.

Care este explicația titlului?

El poate înseamna, la nivel primar, că niciodată nu știi dacă ești sau nu vulgar. Există însă vreo trei locuri în volum în care este explicată „limita“ vulgarității la care se face referire în titlu și iată unul dintre ele:

A fi la limita vulgarității înseamnă să ai conștiința propriului prozaism, a prostiei, a animalului din tine, a decalajului dintre stăpînirea lucrurilor și cea de sine, adică a ceea ce rezistă voinței de stăpînire: trupul.

Apreciez mult această carte pentru demersul autorilor: nu-i ușor lucru să scrii despre un subiect intim, delicat, dar atît de prezent precum vulgaritatea modernă. Prin umor, scriitură alertă și referințe îmbelșugate, Trétiack și Sirven te fac să digeri această temă și să rămîi cu multe noțiuni în minte. Dar atenție, e vulgar să vorbești la masă cu prietenii despre vulgaritate, după ce ai citit cartea, mai ales dacă ați ajuns la brînza cu mucegai!

La limita vulgarității – Philippe Trétiack, Hélène Sirven

Anul apariției la Nemira: 2009

Colecția: Bonton

Traducerea: Alin Mihăilescu

ISBN: 978-973-143-308-0

Nr. de pagini: 288

Cumpără cartea de pe site-ul Nemira 

[box style=”rounded” border=”full”]

Cîștigă această carte!

Iată provocarea: printr-un comentariu mai jos aici, spune cînd ai văzut ultima oară vulgaritate și dacă te-a deranjat sau nu. Termen: 3 mai.

Voi alege cel mai bun/frumos/interesant răspuns. Predarea cărții se face personal în București, Buzău sau Iași sau printr-un intermediar dintr-unul din aceste orașe.


Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

5 comentarii la “NEMIRA Cîștigă o carte: La limita vulgarității – Philippe Trétiack, Hélène Sirven

  • Corina Teodor

    Ultima dată când am văzut vulgaritate(daca e sa iau in considera cele scrise mai sus) a fost mai devreme, la o ceainărie din București unde m-a întâmpinat un bărbat cu ambele brațe tatuate. M-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze și am interactionat foarte plăcut și de aceea consider că tatuajele nu sunt vulgare decât dacă sunt însoțite de un comportament vulgar.

  • Ana-Maria

    Saptamana trecuta. Eram cu tatal meu si mergeam sa aprindem niste lumanari la mormantul bunicului, deci eram intr-un cimitir, pe aleea principala care duce spre un parc, vizitat de multi oameni. In fata noastra erau doi baieti si aveau in jur de 15-16 ani. Unul dintre ei avea pantaloni cu turul lasat si cu vedere la boxeri, avea un piercing in barba si o pereche de botine negre care pe lateral aveau aripi din plastic. Vorbea cu “tovarasul” sau si isi arata indignarea prin gesturi si limbaj asupra faptului ca “gagica” lui “nu se termina”, am incheiat citatul…Imi era rusine si nu stiam cum sa trecem mai repede ca sa nu mai auda tata, ma dezgustau pe mine, nu vreau sa stiu pe el…

    Am fost apoi in parc. Canta fanfara militara, oamenii se stransesera in jurul lor si faceau poze, ii priveau, aplaudau. Dar ce sa ne facem cu cei care veneau si incepeau sa danseze in bataie de joc si sa il copieze pe dirijor?!

  • Bianca Ceică

    Când te plimbi prin oraş acoperit de culori, este puţin probabil să nu-i uimeşti pe trecători. Că deh, atunci când arăţi mai interesant, că eşti şi tu om nu prea mai este important, trece cumva acest aspect pe planul doi, de parcă omenirea o ia, brusc, înapoi.

    Ca să nu mai prelungesc suspansul cu introduceri inutile: în urmă cu 7 zile eram cu al meu prieten şi ne-ntorceam de la supraapreciatul eveniment “The Color Run”. Şi cum mergeam pe stradă, pe lângă privirile exagerat de insistente, de parcă eu şi el eram nişte experimente, un individ cu un copil ne-a oprit să ne facă o fotografie şi ne-a “pozat” cu un telefon de jucărie, apoi l-a bufnit râsul şi-a plecat, am mers mai departe şi am ignorat ce s-a întâmplat. Prin Centrul Vechi, însă, când am ajuns, o tipă oarecare a strigat în gura mare (de parcă eram surzi, nu coloraţi) că “Ia uite-i şi pe ăştia, ce ciudaţi!”.

    Nu pot spune că am fost deranjată, mai degrabă m-am simţit amuzată când am realizat că atunci când porţi anumite “măşti”, oamenii sunt, pe lângă vulgari, deosebit de proşti.