CARTE Demonul amiezii. O anatomie a depresiei – Andrew Solomon 1


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 13 minute)

Încep cu o concluzie: rar mi-a fost dat să citesc ceva mai profund și mai bine documentat despre un subiect delicat și misterios. Andrew Solomon a pus cap la cap peste 600 de pagini despre depresie, un subiect în care este implicat pentru că are această maladie de vreo 7 ani. A lucrat cam 5 ani la această carte, timp în care a avut căderi nervoase și reveniri.

Acum 20 de ani, cam 1,5% din populație avea depresie care necesita tratament; acum, e vorba de 5%; iar 10% dintre toți americanii din prezent se pot aștepta la un episod de depresie majoră în viața lor. […] Depresia apare la oameni mai tineri, manifestîndu-se prima oară cînd victimele au în jur de 26 de ani, cu 10 ani mai devreme decît la generația anterioară.“

Rata în creștere a depresiei este, indiscutabil, consecința modernității. Ritmul vieții, haosul ei tehnologic, înstrăinarea dintre oameni, prăbușirea structurilor familiale tradiționale, singurătatea endemică, eșecul sistemelor de credință au fost catastrofale.“

Depresia nu este doar tristețe, oboseală, lipsă de chef, dar conține aceste simptome. Depresia nu este deprimare. Nu este doar dorința de a fi singur cu gîndurile tale. Nu înseamnă numai lipsă de motivare. Este un sindrom care vine din cele mai vechi timpuri, despre care s-a mai scris dar despre care pare că nu se știe mai nimic. Avem nevoie de depresie? Are omul nevoie de atîta durere, în afara unei mici cantități care să-i semnaleze creierului că ceva este în neregulă la nivel fizic în organism? Cartea aceasta explorează subiectul în toate cotloanele.

Prin cartea Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, un volum nominalizat la Pulitzer în anul apariției, avem în față o muncă titanică de documentare și o activitate susținută de redactare plină de sens și farmec. Andrew Solomon împletește admirabil confesiunea cu datele științifice și împarte subiectul în capitole bine delimitate. Cele mai frapante pasaje sunt, evident, cele în care autorul ni se dezvăluie complet:

  • Suferim alături de el cînd mama sa decide să se sinucidă asistat din cauza cancerului care nu mai poate fi înfrînt.
  • Îl urîm cînd ne povestește cum i-a rănit pe cei mai buni prieteni prin comportamentul său pe care el nu și-l putea explica.
  • Ne dezgustă cînd spune cum a încercat să ia HIV prin relații sexuale cu necunoscuți fără căpătîi, noaptea, în parcuri, din dorința de a-și pune capăt zilelor printr-o boală vizibilă pe corp.
  • Îl invidiem pentru că are atîtea resurse materiale la dispoziție și le „irosește“ pe psihoterapii, călătorii inițiatice și o tonă de medicamente.

Impresia de final este de fascinație. Andrew Solomon ne hipnotizează prin personalitatea lui mozaicată. Dă impresia de haos, dar este foarte organizat în această carte. Pare un om care se urăște, dar ne inspiră iubire și speranță de viață. Cam aceeași impresie transpare din prefața lui Mircea Cărtărescu, în care acesta narează întîlnirea lui de la New York cu autorul american:

Evident, bărbatul care, coborînd o scară de lemn prețios, a dat mîna, zîmbind afabil, cu fiecare dintre noi, își greșise secolul. A fost primul meu gînd: acest om nu e din aceeași realitate cu noi, sau mai bine zis realitatea sa personală e urzită dintr-o țesătură aparte. I-ar fi stat bine în Renaștere, ca artistocrat erudit care, trecut de vîrsta de 40 de ani, capătă o umbră de melancolie pe față, răsfrîntă și asupra violetei gingașe dintre degete.“

De ce a scris cartea?

Autorul spune că din responsabilitate socială. I s-a părut de datoria lui să împărtășească din senzațiile, chinurile și bucuriile sale și să le transmită cititorilor un mesaj simplu: nu pierdeți acel timp cît sunteți în depresie! Da, este groaznic, nu ai răspunsuri de cele mai multe ori, te urăști și te izolezi, aștepți să treacă, dar, în tot acest timp, încearcă să faci ceva. Timpul acela nu se mai întoarce!

Mi se pare incredibil că au trecut 13 ani de la apariție pînă cînd o editură românească a decis să traducă și să publice volumul, în timp ce în alte țări traducerile au apărut imediat după publicarea în engleză. Asta demonstrează cît de puțin important este încă în România să vorbești despre și să analizezi depresia. Să o bagi în seamă, în fond. Dar pentru toate este un început, chiar dacă suntem deja în secolul XXI. Interes există, ca dovadă stocul epuizat al cărții la editură, la data publicării acestui articol.

De unde numele cărții?

Mulți depresivi se simt copleșiți dimineața, mai ales după ce n-au avut somn sau somnul nu a fost profund și odihnitor. Evagrios Ponticus, un călugăr ascet, a scris că amărăciunea melancolică este „un diavol la miezul zilei“ care-l atacă și-l ispitește pe ascet. Acest demon și starea indusă de el au fost puse pe lista celor opt ispite principale cărora trebuie să le rezistăm pe pămînt. Demonul amiezii este deci „groaznicul sentiment invaziv care însoțește nefericirea depresivului“ (Solomon).

Sunt trei straturi ale cărții:

  1. mărturisirile autorului, cu lux de amănunte, despre ce a simțit cînd a avut momentele depresive și cum a ieșit din ele
  2. datele științifice despre terapii și medicamente, informații statistice, implicații politice și geo-politice, istoria fenomenului
  3. poveștile subiecților cu care autorul a intrat în contact sau care i-au trimis mărturii

Ultimul strat este deosebit de frapant prin dramele conținute de poveștile respective, culese de obicei de Solomon în cadrul călătoriilor lui cam pe toate continentele. Autorul spune la un moment dat că un redactor de la New York Times și-a exprimat scepticismul cu privire la veridicitatea acelor povești: pur și simplu acei oameni trecuseră prin atît de multe probleme groaznice încît nu părea verosimil mai nimic. De altfel, un alt jurnalist i-a spus lui Solomon că el nu crede că scriitorul are depresie, ci că simulează maladia pentru a atrage atenția.

În mod simetric, Andrew Solomon identifică trei faze ale vindecării de depresie, mai ales cînd aceasta este declanșată de o traumă – moartea unei rude sau prieten, despărțirea bruscă sau dificilă de un partener de viață, un eșec profesional major etc.:

  1. Uită în fiecare zi tot mai mult din lucrurile pe care nu le vei uita de tot niciodată.
  2. Abate-ți atenția prin muncă sau orice altă activitate care-ți face în mod clar plăcere.
  3. Învață să iubești și să te iubești, pune-te în valoare la nivel fizic și intelectual.

Evident, fiecare dintre aceste faze beneficiază de pagini de explicații în carte. Cel mai mare stres e umilirea; al doilea este pierderea cuiva.

La nivelul poveștilor personale, sunt senzaționale paginile în care autorul povestește experiențele din Groenlanda. A fost acolo pentru a sta de vorbă cu persoane care au suferit sau suferă de depresie în zone izolate ale lumii. A descoperit un adevăr cultural greu de conceput: inuiții nu au obiceiul de a vorbi despre problemele lor. Acestea sunt ignorate dintr-un spirit pragmatic, pentru că nu ai voie să te încarci de tristețe cînd o bună parte din an ești privat de lumina soarelui, trebuie să locuiești în aceeași cameră cu toată familia și ai drept preocupare refacerea constantă a stocului de alimente. Cu toate acestea, cîteva femei dintr-o localitate mică au venit la scriitor cu poveștile lor.

Soluțiile

Este o carte care vorbește despre tristețe, dar care evidențiază soluțiile foarte des. Autorul insistă foarte mult pe psihofarmaceutică (tatăl lui, care este alături de el în fazele depresive, a fost directorul unei companii farmaceutice), dar și pe cele două tipuri de terapie conversațională:

  1. Terapia cognitiv-comportamentală: o formă de psihoterapie dinamică – bazată pe reacțiile afective și mentale la evenimente externe, în prezent și în copilărie – care este concentrată strict pe obiective.
  2. Terapia interpersonală: se concentrează pe realitatea nemijlocită a vieții de zi cu zi; nu creează o schemă a istoriei individului, ci învață pacientul să profite la maximum de cel care este azi.

Soluția cea mai la îndemînă (sau o parte din soluție) este vorbirea. A vorbi despre ce simți este una dintre cele mai mari bucurii ale omului. Nu ține ascunsă starea „ciudată“ pe care o ai, împărtășește-o cu atenție cunoscuților, familiei, prietenilor. Agață-te de cei care par că te înțeleg, dar nu-i copleși cu mărturisiri. Simpla exprimare te va face să te simți mai liber.

Publicul țintă

Cartea trebuie citită de către toți cei care-și pun întrebări despre ce li se întîmplă în viață, dar mai ales de către cei care:

  • au suferit o decepție, au pierdut pe cineva, au trecut printr-o perioadă grea și de atunci li se pare că nu-și mai revin
  • nu se pot da jos din pat în unele dimineți, au teamă de viitor, le e frică de oameni și de ieșit în lume
  • analizează fiecare gest al semenilor în detrimentul propriei persoane, fac scenarii tot timpul
  • nu au încredere în propria persoană, cred că nimic bun nu li se poate întîmpla
  • se răzbună pe partenerul de viață printr-un comportament catalogat drept bizar, aleatoriu și dur
  • nu au chef de nimic și distracțiile de odinioară nu le mai produc plăceri

Arunc și o mică provocare și sper că nu vorbesc total în necunoștință de cauză: ce-ar fi ca această carte să fie citită și de psihoterapeuți și psihiatri români? La lansarea volumului (conține fișier audio), psihiatrul Vlad Stroescu a mărturisit că această carte este utilă pentru practicanții meseriei lui deoarece vorbește despre lucrurile simțite de pacienții lor, dar vorbește altfel despre maladie. Este o viziune detașată și în același timp din interior asupra depresiei, de la un om inteligent, foarte bine educat, cu o experiență de viață enormă și cu mai multe texte publicate în presă și la edituri de prestigiu. (Citiți recenzia lui Vlad Stroescu, pe blog-ul său.)

Este utilă depresia?

Dar oare întrebarea în sine nu este ilogică? Cum adică, te poți bucura de o stare de o negativitate acerbă? Poți cîștiga ceva din tristețea profundă, din abuzarea ta de către propriul creier? Andrew Solomon crede că da și cînd afirmă asta se bazează pe propria experiență și pe mărturiile subiecților.

Viața nesupusă interogației nu e validă pentru cel depresiv. Aceasta este, poate, cea mai mare revelație pe care am avut-o: nu faptul că depresia e fascinantă, ci că oamenii care o au pot să devină fascinanți datorită ei. Sper că acest fapt elementar le va oferi hrană tuturor celor care suferă și le va insufla răbdare și iubire celor care sunt martorii acelei suferințe.“

Autorul spune că un depresiv care scapă de angoasă devine un om mai bun, dacă avea și înainte un caracter bun. Își descoperă sentimente noi și i se amplifică cele existente. Poate fi un om mai empatic, un partener de viață mai iubitor, o persoană mai eficientă profesional. Episoadele depresive pot reveni. Dar, atunci cînd sunt „afară“ din acea stare, depresivii încearcă să-și folosească acea experiență pentru a-și face viața mai bogată și mai frumoasă.

Andrew Solomon încă mai are gînduri rele. Nu-și mai dorește moartea ca pe timpuri, dar adesea se întreabă „ce ar fi dacă…“, în cele mai obișnuite momente ale vieții de zi cu zi. Finalul cărții este însă ca o rază de soare după sute de pagini de nori și furtună:

Urăsc aceste stări de spirit, dar știu că ele m-au făcut să privesc viața mai profund, să găsesc motive de a trăi și să mă agăț de ele. Nu reușesc să mă fac să regret cu desăvîrșire calea pe care a pornit viața mea. În fiecare zi, aleg – uneori cu greu, iar alteori împotriva rațiunii acelui moment – să fiu viu. Nu e asta oare o bucurie fără seamăn?“

„Demonul amiezii. O anatomie a depresiei” de Andrew Solomon, 2014, Editura Humanitas, 624 de pagini; traducerea: Dana-Ligia Ilin. 

Cumpără cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Un comentariu la “CARTE Demonul amiezii. O anatomie a depresiei – Andrew Solomon