CARTE Chira Chiralina – Panait Istrati


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 8 minute)

Povestirea în trei părți Chira Chiralina de Panait Istrati este tulburătoare din mai multe puncte de vedere. Mai întîi, este vorba despre o familie exuberantă, care se bucură de viață, dar între membrii căreia există legături nefirești. Un incest acceptat drept stil de viață, o dragoste care trece dincolo de afecțiunea dintre frate și soră și dintre mamă și fiu, bătăile periodice pe care cele două femei le suportă din partea capului familiei mai mult plecat cu treburi și al fratelui cel mare al fetei, toate acestea într-un vîrtej pe care autorul îl stîrnește cu o dezinvoltură surprinzătoare.

Locurile în care se desfășoară acțiunea sunt exotice și așteaptă să fie descoperite de băiatul pe cale să se maturizeze înainte de termen. Fie că este vorba despre Brăila, Istanbul sau Damasc, locurile îl aruncă pe acesta în aventuri care-l determină să-și creeze propriile păreri despre viață și moarte, noroc și ghinion, prietenie și iubire.

Stavru/Dragomir își justifică pederastia prin faptul că viața l-a împins să devină astfel. Totul în jur i se pare că-i dă o lecție și are o anumită tendință către victimizare. Faptul că sora lui, Chira Chiralina, este răpită și ascunsă într-un harem păzit de gărzi nemiloasă este, în mintea lui, pedeapsa lui Dzeu, pentru că ea era ființa la care ținea cel mai mult pe lume, întruchiparea frumuseții perfecte și a bucuriei de a trăi.

Există Chira Chiralina?

În universul exotic al Levantului, Panait Istrati creează o eroină fantasmă. Descrierile Chirei înfățișează o femeie cu multiple calități, a cărei înclinație către prostituție este pusă pe seama sorții, o copie fidelă a mamei lor:

Mama și Chira erau frumoase de te-nnebuneau. Rochia le strângea talia de le-ai fi trecut-o printr-un inel. Sânii — rotunzi ca doi pepenași. Părul — răsfirat din belșug pe spate și pe umerii goi. Pe frunte aveau o panglică de un roșu aprins, iar genele lungi, clipeau drăcește, parcă pentru a ațâța para flăcărilor din ochii aprinși de patimi.

Citind povestirea, îți vine să crezi că fata nici nu există, că ea este o creație a minții lui Dragomir, cel care nu se poate apropia din punct de vedere sexual de nicio femeie (vezi povestea căsătoriei eșuate cu Tincuța, din cauză că mirele nu-și poate îndeplini datoria uniunii fizice cu femeia lui).

Destinul lui Stavru/Dragomir este asemănător cu cel al scriitorului, un autor trist în cea mai mare parte a timpului, fumător înrăit, singuratic, cu o tentativă de suicid la activ. Panait Istrati a fost urmărit de Siguranță, a cochetat cu comunismul și cu Mișcarea Legionară, a fost criticat în țară din cauza vulgarității operei sale și lăudat în Franța datorită scriiturii sale autentice, fruste.

Cu adevărat fascinant este modul autorului de a povesti în tablou:

  • un personaj începe evocarea,
  • dar este nevoit să povestească o întîmplare care să o explice pe prima,
  • iar în cadrul acestei a doua povești începe o alta, ca explicație.

Apoi poveștile se împachetează una cîte una, de la cea mai proaspătă pînă la cea mai veche. Cu toate acestea, firul narativ nu este greu de urmărit, pentru că stilul lui Istrati stă sub semnul firescului.

Fraze suculente, pline de sens

De asemenea, povestirea este presărată de fraze bogate în sens, care reușesc să sintetizeze întîmplări și emoții. De exemplu, după ce Dragomir fuge din robie, gîndul îi ajunge la cîinele care se apropiase de el cînd era în casa zăbrelită a lui Mustafa-bei:

Și noaptea învălui în taina ei trupul unui adolescent pocăit, care căuta mângâiere în trista soartă a unui câine trimis de hazard.

Povestirea se termină abrupt, în cheie tragic-optimistă, morala fiind că nu trebuie să deznădăjduiești niciodată, oricît de multe lovituri ți-ar aduce viața:

Azi nu-mi pare rău de tot ce am pățit. Numai astfel am putut cunoaște ființa omenească până în adâncurile ei. Dacă am rămas bun, în ciuda tuturor celor ce am văzut, celor ce am suferit, e doar pentru a putea să-mi aduc prinosul de recunoștință celui care a creat Bunătatea, a făcut-o rară și a așezat-o printre bestii — ca unică justificare a vieții.

În 5 septembrie, își va avea premiera o nouă ecranizare a povestirii, într-un film regizat de Dan Pița. Kyra Kyralina este o producție 2014, filmată în 2012 și o parte din fonduri au provenit de la Centrul Național al Cinematografiei și de la Televiziunea Română. Citiți povestirea înainte de a vedea filmului, poate va fi prima ocazie în care veți intra în contact cu un scriitor clasic român care multă vreme nu a fost apreciat pe drept!

Citate

Vedeți voi, dragii mei, mamele sunt toate la fel, ele vor să retrăiască în copiii lor, atât sărmanele lor plăceri, cât și plictiselile lor fără farmec. Și apoi, ia spuneți-mi, cu ce am greșit dacă suntem așa cum ne-a lăsat Dumnezeu.


A, câtă nedreptate e în viață! Unui om schilod de un picior sau de o mână, nimeni nu-i aruncă disprețul lui, toată lumea îl privește cu milă; dar fiecare se dă înapoi, nimeni nu simte milă înaintea unui schilod al sufletului! Și totuși, acestuia îi lipsește însuși pivotul vieții. El îmi lipsea mie. Întorcându-mă în România, veneam să cer acest sprijin celor care nu erau niște nenorociți ca mine, ci oameni, cu viață sexuală firească.


Și acum, iată ce mai am de adăugat: tu, Chira, dacă — după cum bănuiesc — nu ți-e dat să trăiești în acea curățenie care vine de la Dumnezeu și aduce mulțumire, să nu fii o cinstită fățarnică, să nu faci pe virtuoasa. Nu-ți bate joc de Dumnezeu, ci fii ceea ce te-a lăsat el — trăiește-ți viața așa cum o simți, fii chiar o destrăbălată, dar o destrăbălată de inimă! E mai bine așa! Și tu, Dragomir, dacă nu poți ajunge om de treabă, fii ca soră-ta și ca maică-ta, fă-te chiar hoț, dar un hoț cu suflet, căci omul fără suflet, dragii mei, e un mort care împiedică lumea să trăiască. E ca tatăl vostru…


Unchiul îi luă arma din mână, se întunecă la față și vorbi:

— Chiră… Dumnezeu a greșit, făcându-te femeie! Când îmi vorbeai de răzbunare, mă gândeam le vreo păruială pe care tu o doreai vreunui îndrăgostit ce te-ar fi sărutat fără voia ta. Dar tu grăiești lucruri la care noi ne gândeam mai dinainte… așa că verși ulei peste foc… Spune-mi, fiica iadului, adăugă el după un răstimp de gândire, n-ai să mori de groază astă-seară, când vei vedea capul tatălui tău sfărâmat în bucăți?

Cu ochii peste măsură de mari, aprinsă la față, Chira răspunse:

— Am să-mi înmoi mâinile în sângele lui și-am să mă spăl cu el pe față!


Atunci? Cât e de trist să fii om și să înțelegi viața mai puțin chiar decât lighioanele. De ce e cu putință ca mila să stea alături de ură? Și pentru ce iubim? Și pentru ce ucidem? Pentru ce ne frământăm simțăminte care dăunează altora și chiar nouă înșine?

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *