O CARTE GRATUITĂ Poștașul – David Brin (Ed. Paladin) 6


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)

ACTUALIZARE

Îi ofer Corinei cartea, pentru că e singura care a dus la nivel inspirațional întrebarea mea. Dar mi-au plăcut răspunsurile celorlalți și sigur voi pune ceva deoparte pentru ei pînă la sărbătorile de Crăciun.


Într-o lume post-apocaliptică, un bărbat supraviețuiește hălăduind printr-un teritoriu devastat de războaie. Statele Unite ale Americii nu mai există. În locul lor, un teritoriu pe care natura l-a recuperat și zone în care își contestă supremația grupări fanatice, rămășițe ale unei armate construite de un lider despotic.

Poștașul de David Brin înfățișează o lume sumbră, lipsită de speranță. Supraviețuitorii războaielor și ai poluării încearcă acum din răsputeri să se hrănească și să reînvețe să trăiască fără curent electric, fără locuințe confortabile, fără școli și magazine.

Eroul este Gordon, un tip care, în afară de a alerga și a încerca să-și protejeze puținele bunuri, mai și cugetă. Își dă seama că nu poate fi singurul care se gîndește că lumea nu este pierdută și speră că cineva, undeva, încearcă să reconstruiască SUA. Printr-o întîmplare, Gordon dă peste un jeep al poștei SUA și despoaie scheletul uman dinăuntru de uniformă. Fără să-și dea seama, capătă credibilitate în ochii comunităților mici pe care le întîlnește pe traseu și chiar este luat drept poștaș, adică o legătură nesperată cu celelalte localități.

Un erou credibil

Dacă înainte Gordon era nevoit să apeleze la rămășițele de cunoștințe literare și dramatice pentru a improviza mici scenete, în schimbul cazării temporare și a mîncării, acum devine mesagerul speranței și, treptat, își ia rolul în serios. Totul pînă cînd își dă seama că licărul de credință în reconstruirea Statelor Unite nu e decît o reflexie într-o oglindă, nicidecum o lumină călăuzitoare. Partea bună la construcția acestui personaj este că el se autoanalizează și-și păstrează mintea întreagă prin capacitatea de dedublare lăuntrică.

La naiba, în zilele noastre toată lumea e nebună.

Da, își răspunse. Dar paranoia și depresia reprezintă acum o adaptare. Idealismul nu înseamnă nimic altceva decît prostie.

Descrierile lui Brin sunt detaliate și în ton cu atmosfera gri a romanului. Am căutat pe Google Maps cîteva dintre localitățile prin care trece Gordon și am comparat peisajele descrise de autor cu cele disponibile prin Street View. Nu știu pe care dintre ele le prefer… Lumea descrisă de Brin este verde, plină de vegetație, dar orizontul poartă încă urmele poluării industriale și ale războiului nuclear. Dar este o lume tristă, iar intermezzo-urile în care autorul descrie reacțiile naturii ca într-o serie de pasteluri par niște vaiete ale unei lumi care a fost rănită de oameni.

Este o carte cu acțiune constantă. Singurele momente de răgaz sunt cele în care Gordon scrie scrisori sau scurtele intermezzo-uri ale autorului. În rest, dinamism, dialoguri bogate, monologuri pline de semnificații. Mi-a plăcut faptul că „problema“ este dezvăluită treptat. Ni se explică ici-colo, acum, în anul 2009, ce s-a întîmplat în lume în ultimii ani și cum au ajuns SUA să fie devastate de război, dar și cîte ceva despre ideologia lui Nathan Holn, un autoproclamat Mesia. Oricum, nici pînă la final nu avem toate piesele puzzle-ului, dar călătoria pînă la sfîrșitul volumului este fascinantă. 

Survivaliștii sunt personajul colectiv cel mai important după Gordon. Ei sunt caracterizați mozaicat, dar la un moment dat autorul oferă o definiție ceva mai cuprinzătoare: 

Survivaliști. Gordon simți un val de repulsie.

Odată ca niciodată, înainte de Război, cuvîntul avusese mai multe înțelesuri, mergînd de la a sugera persoane pregătite să înfrunte orice, acționînd cu bun-simț și avînd o conștiință civică, pînă la a desemna niște țicniți mereu cu arma în mînă, paranoici și antisociali. Însă, după distrugerile de cea mai cumplită speță pe care le provocaseră, ultima semnificație era cea care se păstrase. 

Abia pe la jumătatea cărții apar elementele de feminism care apoi se păstrează pînă la final. Este un feminism post-apocaliptic, activist, cu o filosofie destul de precară în spate însă, menit să justifice deznodămîntul – între abandon și speranță. Din această perspectivă, în această atmosferă sumbră creată de Brin, romanul mi-a adus aminte de Jocurile foamei și de discursurile interioare ale eroinei de acolo.

Avem în față un SF distopic, care creează, prin descrieri și explicații istorice, un cadru bine închegat în jurul unui erou memorabil. Cartea își merită din plin locul în colecția Science Fiction Masters de la Editura Paladin. Volumul a fost tradus de Ana-Veronica Mircea. Cartea a fost ecranizată, dar filmul nu a fost primit cu ovații. 


CÎȘTIGĂ ACEASTĂ CARTE! Spune, printr-un comentariu aici, care ar mai putea fi rolul unui poștaș azi în comunitate, în afară de livrarea corespondenței. Voi oferi cartea persoanei care oferă cel mai frumos/interesant răspuns. Termen: 19 octombrie.


Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

6 comentarii la “O CARTE GRATUITĂ Poștașul – David Brin (Ed. Paladin)

  • Daniel Furdui

    În copilăria mea, nea Ilie, poştaşul, era un reper, un fel de ceas cu calendar un pic inexact, dar totuşi, un reper. Trecea zilnic pe stradă, aproape la aceeaşi oră, aducea revistele în zile diferite, miercuri venea Arici Pogonici, joi Cutezătorii. Nu ştiam ce zi este dacă eram în vacanţă, după ce trecea poştaşul era clar: era trecut de ora 16.00, şi sigur era vineri: doar a venit Tehnium. Aducea nu doar scrisori, ziare, reviste, aducea şi veşti din mijlocul oraşului: a venit pâine la magazin, au ”băgat” raţia de zahăr. Multe lucruri nu deveneau „oficiale” dacă bătrâneii străzi nu primeau vestea de la nea poştaşu’. Cum spuneam, un reper, care în iureşul zilelor noastre a dispărut. Nu ştiu cum arată poştaşul zonei în care stau, mai nou sunt „curieri” care ades nu ştiu pe ce lume sunt. Da, postaşul a fost un reper, poate unul mic dar de care îmi este dor câteodată.

  • Simona

    La sat, pe lângă pensie și factură la lumină, poștasul mai aduce și bârfa. Deci are și rol de „gura lumii”.

    La urbe nu mă pricep, dar eu am un poștaș simpatic care-mi predă personal corespondența din străinătate și cardul de sănătate, să nu cumva să „se piardă” în cutia poștală. Chapeau-bas!

  • Octavian

    Poștașul din ce în ce mai mult înlocuit de curieri, realizează un lucru pe care aceștia încă nu-l pot face și anume alungă singurătatea. Singurătatea bătrânilor singuri (din ce în ce mai multi din cauza independenței cauzate de globalizare) pentru care reprezintă supraviețuirea nu numai fizică (prin banii aduși) dar și mentală- satisface nevoia de socializare umană.
    Acesta își va face tura în funcție de cel ce-l așteaptă la o cafea, un ceai sau chiar la masă. Îmi aduc aminte cartea lui Bujor Nedelcovici – Ultimii în care un poștaș deține rolul principal și în care acesta alungă singurătatea ultimilor oameni din tura lui și reprezinta un liant pentru aceștia.