CARTE Destin încarcerat. Metamorfozele singurătății – Gheorghe Vîrtosu


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 10 min)

Volumul reprezintă o sumă de reflecții și o colecție de personificări, metafore, comparații, presărate cu unele fragmente narative. Gheorghe Vîrtosu folosește elemente autobiografice pentru a descrie cîteva produse ale imaginației sale cît timp a fost închis în Franța, departe de Basarabia sa natală, pentru fapte care nu ni se dezvăluie în carte (dar bănuim anumite cauze economice).

Șobolanul, vîntul și lumînarea

În textul scris la persoana I, Gheorghe se agață de orice ființă, obiect și fenomen natural, pentru a rezista încarcerării. După ce se împrietenește cu un șobolan care a pătruns în mod misterios în celulă, se atașează de vînt, dar pare că se înțelege cel mai bine cu lumînarea de pe masă, cea care-i oferă seară de seară lumina necesară creației.

Personajul nostru are imboldul de a scrie ceea ce simte și începe să înșire cuvintele pe un caiet, cu pixul. Nu știm despre ce scrie, dar empatizăm cu durerea lui Gheorghe cînd constată că nu mai are hîrtie de scris. După unele încercări eșuate de a lăsa urme cu pixul pe hîrtia igienică extrem de subțire, el se hotărăște să facă troc printre deținuți cu cel mai de preț obiect pe care-l deține: pulovărul croșetat de mama lui.

Cea mai tensionată parte a volumului este cea în care autorul se trezește în celulă cu o ființă „hidoasă“, cu forme feminine, nudă. Constată că aceasta poate să-și adapteze calitățile fizice la gîndurile prizonierului. Aici Vîrtosu nu prea este hotărît: femeia se prezintă inițial drept „sora geamănă a Timpului Nemuritor“, apoi spune că este Singurătatea, dar la un moment dat pare că se identifică și cu Înțelepciunea. În această secțiune a cărții, Gheorghe poartă o lungă conversație cu această ființă bizară, o sărută, ba chiar este hipnotizat de ea și transportat pe un tărîm idilic cu „căprioare zvelte“.

Cartea se termină cu un început de frază – „Asta însemna că…“ – și cu mențiunea Va urma. Adevărul este că am simțit nevoia unei continuări și am fost destul de surprins cînd am constatat că mai am cîteva pagini din carte și nu am ajuns la deznodămînt. Cred că autorul pur și simplu nu a știut încotro să ducă acest lung eseu despre viața în condiții de detenție și a preferat să pună punct brusc acestui prim volum dintr-o presupusă serie.

Parada figurilor de stil

Gheorghe Vîrtosu, autorul seriei O inimă de broscuță, apare în Destin încarcerat ca un scriitor angoasat, cu o anumită febrilitate în folosirea unui spectru larg de figuri de stil. Abundă aici personificările, dar la un moment dat acestea devin obositoare și irelevante pentru tabloul general al cărții. Practic, scriitorului i se par importante toate manifestările naturii și se pune în relație cu aerul, cu vîntul, cu copacii pe care-i zărește printre gratii ș.a.m.d. Mica celulă devine un univers al imaginației sale și pare că-i descătușează spiritul, în timp ce trupul rămîne închis:

Scârţâitul uşii închisorii a deblocat uşa ruginită a Minţii mele măcinate de gânduri zbuciumate. Dintr-o dată totul s-a luminat. În noaptea aceea am terminat de scris întregul caiet. Mi s-a părut că noaptea trecuse în doar câteva clipe. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă. Nu mă recunoşteam! Parcă altcineva îmi purta mâna, aşternând pe foaie rând după rând… Îmi simţeam Mintea şi Sufletul atât de libere! Călătoreau nestingherite într-o lume fantastică, plină de aventuri, neîngrădită de nici o frontieră. Sufletul meu zbura!

Am remarcat atenția pe care autorul a acordat-o personificării lumînării și apoi modului în care acest nou personaj devine un partener al scriitorului întemnițat. Oare numai eu am simțit anumite accente erotice? Ia să vedem:

Cu o privire languroasă, mă urmărea atentă: ştia că în curând aveam să o sting, aşa cum făceam întotdeauna o dată cu apariția luminii zilei. Mă îngrijeam de fiecare clipă a vieții sale. Ziua s-ar fi pierdut, însă împreună cu prietena ei, Lumânarea, avea ocazia să devină stăpâna încăperii pe care i-o încredințam cu toată bunăvoința, în fiecare seară. Era conştientă că trebuie să fac asta în fiecare dimineață; cu toate acestea o simțeam nemulțumită când mă vedea apropiindu-mă şi țuguindu-mi buzele, pregătindu-mă să-i sting flacăra jucăuşă cu care se mândrea atât de tare. O neliniştea faptul că eu voi rămâne singur întreaga zi, trebăluind prin cameră, în absența ei. Era un soi de gelozie care o încolțea față de toate celelalte lucruri din celulă, chiar dacă acestea erau puține. Se întrista ştiind că acelea rămân să-mi țină companie, în timp ce ea trebuie să se culce…

Îmi era milă de lumânarea mea dragă. Se uita la mine cu ochii înroşiți de oboseală. Privirea ei galeşă m-a făcut să mă hotărăsc: n-o voi mai stinge în dimineața asta, mi-am zis.

Scenele din copilărie evocate între două momente de reflecție sunt pitorești, dar nu reușesc să treacă dincolo de arhetip și, deși autorul se străduiește să le individualizeze pentru a ne emoționa, rămîne o anumită distanță între copilul din povestiri și cititor. Am apreciat însă foarte mult povestea despre cei cinci pisoi pe care Gheorghe-copilul este nevoit să-i înece; citiți acest fragment la Catchy.ro.

Pentru că am un trecut cu nopți de somn de proastă calitate, mi-a sărit în ochi descrierea plină de detalii a unui coșmar, de o plasticitate pe care cu greu o poți uita. Iată un fragment:

Dar eu rămăsesem în închisoare! Numai eu! Fusesem uitat închis în celulă! Panicat din cauza dramei pe care o trăiam, am vrut să mă îndrept spre ieşire, însă am constatat cu stupoare că uşa lipsea. Dispăruse! Am avut senzaţia că cineva mă zidise între pereţii celulei, voind să nu mai pot fi scos de acolo! Disperat de situaţia fără ieşire în care mă aflam, am început să bat cu mâinile şi cu picioarele în pereţi, urlând, în speranţa că totuşi cineva mă va auzi. Nu se putea să rămân acolo! Mintea mea nu concepea să nu mă întorc şi eu la ai mei, în astfel de momente!

De îngrozit ce eram, nu mai simţeam durere, însă la un moment dat am văzut că pe pereţi rămâneau urme de sânge. M-am oprit. Eram turmentat, cu privirea tulbure, cu ochii probabil injectaţi din cauza groazei pe care mi-o inducea neputinţa. Am început să cercetez de unde provenea acel sânge. Inima mi-a îngheţat, descoperindu-mi mâinile zdrenţuite pur şi simplu. Pielea, carnea şi oasele atârnau dezlânate: asistam la un scenariu de groază, al căruit protagonist eram chiar eu!

Şocat de peisajul horror la care asistam fără să vreau, m-am dat câţiva paşi înapoi, clătinându-mă ca un om beat. Mă priveam pe mine, priveam în jurul meu… Ce peisaj apocaliptic! Câtă neputinţă, câtă groază! Ridicându-mi cioturile însângerate în care mi se transformaseră mâinile, am privit în sus, urlând spre cer, ca un lup în agonie. Nu voiam să accept că acela ar fi putut să-mi fie sfârşitul. Exact ca un animal rănit, am început să mă mişc haotic încoace şi încolo, prin celulă; priveam disperat fiecare ungher, fiecare colţişor, ca să descopăr o gaură, o fisură de unde să încep să sparg, ca să ies de acolo!

Volumul Destin încarcerat și-a propus să realizeze multe, dar a reușit puține. Din labirintul metaforelor rămîne doar impresia că avem de-a face cu un personaj care rezistă în închisoare creîndu-și o lume interioară puternică. Personificările, amuzante la un moment dat, ne fac să empatizăm cu tristețea deținutului și să-i acordăm circumstanțe atenuante pentru fapta pe care nici măcar nu o cunoaștem. Amintirile din copilărie ne evocă propriile amintiri, mai ales dacă facem parte din generația 70.

Nu este însă vorba despre un text închegat și lipsa unui final clar al primului volum mi-a creat o anumită frustrare, dar nu și dorința de a citi continuarea.

Destin încarcerat. Metamorfozele singurătății de Gheorghe Vîrtosu, 238 pag., Editura Adenium, 2013.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *