CARTE + AUDIO Pădurea norvegiană – Haruki Murakami


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 8 min)

Unele idei din „Pădurea norvegiană” de Haruki Murakami se regăsesc în alte povestiri și încercări anterioare ale scriitorului. În acest roman, autorul pune cap la cap fragmente din viața lui Toru Watanabe, un tînăr singuratic, dornic de iubire, care are de ales între Naoko, fosta iubită a lui Kizuki, un bun prieten care s-a sinucis și Midori, o fată cunoscută la universitate. Undeva la mijloc apare Reiko, colega de cameră și confidenta lui Naoko la sanatoriul în care amîndouă încearcă să se recupereze după încercările grele ale vieții.

Murakami descrie onest și detaliat sentimentele personajelor sale și le pune de cele mai multe ori în relație cu mediul – de aici descrierile peisajelor care par că rup ritmul narațiunii. Scenele de sex sunt la fel de sincer descrise și personajele frapează prin deschiderea cu care își exprimă impulsurile sexuale. Sunt mai degrabă scene erotice care parcă revin ritmic în carte. „Norocul“ cititorului avid de astfel de scene este că Watanabe are un libido destul de crescut, în ciuda izolării sale de lume în perioadele în care este dezamăgit sentimental (ușor explicabil psihologic, mai ales atunci colindă barurile pentru a întîlni fete cu care să devină intim pentru cîteva minute sau ore).

Romanul se deschide proustian: Toru își amintește întreaga perioadă a vieții descrisă în carte datorită piesei Pădurea norvegiană de Beatles, care se aude în avionul cu care tocmai a aterizat la Hamburg:

Atmosfera de la căminul în care locuiește Watanabe este foarte pitoresc zugrăvită și sigur îți vei aminti de unele personaje secundare precum Cavaleristul, colegul lui de cameră, cel care face gimnastică foarte zgomotos la 6 dimineața, dar și de ceremonia înălțării și coborîrii steagului în curtea campusului.

Personaje alerte și dialoguri bogate

În mod paradoxal, deși personajele principale au probleme de comportament pe alocuri grave, dialogurile dintre ele mi-au dat senzația de maturitate. Chiar și cînd conversațiile sunt la nivel ludic, tot am avut impresia că am de-a face cu niște adolescenți care știu ce fac. Judecată în contextul cultural nipon, sinuciderea are alte valențe decît în Europa și Murakami sugerează că acest gest este chiar un cadou oferit celor care rămîn în viață după sinucigaș, pentru ca aceștia să-l aprecieze mai mult și să se încarce cu un bagaj voluminos de amintiri.

La moartea lui Kizuki am învățat un lucru pe care n‑am să‑l uit niciodată: moartea nu se află la polul opus vieții, ci face parte din viață. […] Din moartea lui Naoko am învățat însă că nimic nu poate alina durerea pe care o simțim la pierderea cuiva drag. Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forța, nici blîndețea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea. Tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile ca atare, până la capăt, și să încercăm să învățăm ceva, chiar dacă știm că ceea ce învățăm nu ne va fi de nici un folos atunci când va trebui să ne confruntăm cu un nou eveniment neașteptat.

De obicei, este greu să urmărești o poveste regresivă, dar Murakami folosește cu ușurință acest procedeu. O întîmplare din prezentul narativ (toată cartea este însă deja la trecut, sunt amintirile lui Watanabe cînd aterizează la Hamburg) declanșează amintirea altei povești și tot așa, apoi revenim în prezent avînd în minte elementele complete ale unui puzzle care ne ajută să înțelegem de ce „acum“ personajul vorbește și acționează așa.

– Cauţi dragostea perfectă?
– Nu chiar. Nici vorbă să ţintesc la aşa ceva. Pe mine mă fascinează egoismul. Egoismul perfect. De exemplu, eu îţi spun acum că vreau să mănânc nişte căpşuni şi tu laşi totul baltă şi dai fuga să-mi cumperi. Te-ntorci cu ele, gâfâind şi mi le întinzi, dar în clipa aceea eu îţi spun că nu mai am chef de ele şi le arunc pe fereastră. Aşa ceva caut eu.
– Ce legătură are asta cu dragostea?
– Are. Habar n-ai tu. Sunt momente în viaţa unei fete când asemenea gesturi sunt extrem de importante.
– Adică ce gest? Aruncatul pe fereastră?
– Exact. Şi în clipa aceea aş dori ca băiatul să-mi spună: „A, am înţeles. Te rog să mă scuzi. Trebuia să ghicesc că nu o să le mai vrei. Sunt un rahat de măgar, un insensibil. Plec să-ţi iau altceva, ca să mă ierţi. Şarlotă sau plăcintă cu brânză?”
– Şi tu cum ai reacţiona?
– I-aş da toată dragostea mea.

– N-ar trebui să uiți că viața e ca o cutie de fursecuri! […] Știi cum se asortează fursecurile, nu? Unele îți plac, altele nu. Le mănânci mai întâi pe cele care îți plac și rămân la urmă cele care nu-ți plac. Eu așa gândesc ori de câte ori mi se întâmplă ceva ce nu-mi convine. Dacă reușesc să fac și ce nu-mi convine, pe urmă e simplu. Viața e ca o cutie de fursecuri.

(Acest citat v-a amintit cumva de Forrest Gump?)

Personajele, ghizi de lectură

În această carte, totul este centrat pe personaje. Și, dacă Watanabe (un Holden Caulfield asiatic) este un tip sobru, inteligent (pasionat de teatrul lui Ionesco) și cerebral, Midori este fata exuberantă care încearcă să-l scoată din tipare și Naoko este sentimentala depresivă, aflată la extrema cealaltă. Triunghiul se lămurește pînă la finalul cărții și de multe ori pe parcurs m-am întrebat ce-aș fi făcut dacă eram în locul lui Watanabe, ce aș fi ales.

În acest fragment audio, Midori dă drumul unui șuvoi de vorbe referitoare la atitudinea ei față de revoluționarii ipocriți:

Înainte de final, încă un lucru care mi-a rămas în minte: perioada epistolară, mai ales spre deznodămîntul romanului, cînd Watanabe îi scrie lui Naoko și lui Reiko și cînd Reiko răspunde în locul lui Naoko, referindu-se însă tot timpul la acest triunghi format din doi adolescenți și o femeie între două vîrste.

Sigur, nu este o carte optimistă, ci una plină de nevroze, depresii și eșecuri. Dar, poate este exclusiv impresia mea, transpare un optimism în acest text. Este poate ideea că, oricîte rele ți s-ar părea că vezi în jur, oricîți oameni ar decide să abandoneze lupta cu viața, tot există în tine resurse să continui, să descoperi, să trăiești măcar de curiozitate, dacă nu cu un chef nebun de a trăi. Recomand însă volumul între două lecturi ceva mai optimiste sau între alte două cărți ale lui Murakami, pentru echilibru.

„Pădurea norvegiană” de Haruki Murakami, 2011, Ed. Polirom, 360 pp., traducerea – Angela Hondru.

Cumpărați cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *