CARTE + AUDIO Casa molimei – Jim Crace


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)

În nopțile de după fiecare lectură din cartea „Casa molimei” de Jim Crace, am avut vise amestecate. Nu au fost coșmaruri, nu-mi amintesc clar ce am visat, dar am rămas dimineața cu o impresie de sumbru, de întunecat, de pesimism.

Cartea este apăsătoare, în primul rînd prin subiect: într-o lume post-apocaliptică, tot mai mulți americani sunt nevoiți să emigreze spre „cealaltă Americă“, spre est. Nu ni se explică prea clar niciodată în text în ce a constat catastrofa și nici nu se pomenește numele de Europa al tărîmului speranței. Știm doar că acum lumea a fost lăsată pradă catastrofelor naturale (cu una dintre ele începe cartea) și că molima a revenit. Cînd Margaret, personajul principal, ajunge pe Arcă, aflăm că administratorii acesteia disprețuiesc metalul, deoarece ei cred că acesta este motivul pentru care tărîmul american a decăzut.

Margaret îşi amintea cum îi povestise bunicul că în tinereţea lui – şi asta însemna ceva ani, câţi să fi trecut, cincizeci? – se rătăcise pe dealuri în timpul unei furtuni. Dar fusese găzduit de o familie de vânători şi negustori de blănuri, care îi oferise singurul pat din casă. Nu aveau carne pentru cină, aşa că tatăl traversase valea prin ploaie, până la casa celui mai apropiat vecin; fiindcă acesta dormea, furase o găină şi o adusese acasă, ca s-o prăjească şi să i-o ofere bunicului. Când, a doua zi, vecinul venise să se plângă de furt, vânătorul îi răspunsese doar: „Am avut un musafir. Trebuia să-i dăm ceva de mâncare. Iţi mulţumim pentru găină. Eu am o turmă de oi care e încă plecată la păşune, la o jumătate de zi depărtare. O să le recunoşti tu, însemnul meu sunt trei linii verzi. Data viitoare când treci pe lângă ele, ia două, trei, câte vrei tu. Nu contează. Trebuia să ne hrănim oaspetele.“ Aşa era pe vremuri America.

Aceste elemente narative se combină cu descrierile ample, lirice, pline de metafore, cu iz gotic, pentru a crea acea atmosferă de care am amintit la început.

Răsăritul păru la început obosit şi ezitant, abia reuşind să învingă norii şi să aducă lumina zilei. Soarele, ridicându-se în călătoria sa zilnică spre apus, era ascuns de ultimele semne ale furtunii din noaptea precedentă; furtuna, ca toate celelalte lucruri, inclusiv vântul, era, cum se întâmplă în anotimpul migraţiei şi al retragerii, hotărâtă să meargă spre răsărit, spre deosebire de lumină. Ultimele stele zăboveau pe cer, bucuroase să fie văzute după ce le trecuse vremea. Dar, odată ce briza se facu simţită, furtuna fu împrăştiată cu totul. Nu se mai vedea niciun nor, ci doar ceaţa gri-alburie şi fumul de cu seară, ce pluteau pe deasupra văii, ascunzând oraşul Ferrytown.

Jim Crace știe să creeze senzația de angoasă. Cînd Margaret și Franklin părăsesc un Ferrytown în care nu mai trăiește nimeni, cititorul se așteaptă ca după fiecare copac, din fiecare ungher al pădurii să se ivească pe neașteptate un bandit, un violator, un nebun care să le pună viața în pericol.

Tonuri de gri

Autorul creează o lume gri, în care oamenii cu greu mai au încredere unii în alții, în care comunicarea este laconică și rar profundă și în care resursele sunt tot mai puține, greu de obținut și de proastă calitate. Două părți mi-au rămas întipărite în minte:

  1. cea de la începutul romanului, cînd ni se descriu teribil de detaliat simptomele molimei
  2. cea în care Margaret și copilul decid să rămînă în Arcă pe perioada iernii. Arca, loc simbolic, este locul unde trăiesc laolaltă refugiați, credincioși (Baptiștii mîinii) și un grup straniu numit Domnii Neajutorați.

Încercările personajelor de a supraviețui, de a lupta cu vicisitudinile naturii din jur și ale naturii umane, mi-au adus aminte de romanele lui Jules Verne și de teritorii în care autorul francez imagina societăți pe cale de formare. Spre final, Casa molimei de Jim Crace capătă accente optimiste, dar nu-și pierde din stilul scriitoricesc captivant. De altfel, narațiunea este circulară, ea începe și se termină cu casa molimei, dar perspectivele sunt total diferite, la mijloc aflîndu-se o acțiune încordată, în care sunt implicate personaje care parcă imită peisajul uman din orice societate.

În fragmentul de mai jos, Margaret, se refugiază în Arcă, alături de Bella (temporar numită „Jackson“), înainte de a încerca să părăsească America, pe mare:

 

La final, o comparație care mi-a plăcut mult:

Oceanul e un ochi uriaș care plînge. Uneori, în zilele senine, îi vedem rotunjimea.

Casa molimei de Jim Crace, 2012, Editura ALLFA, 254 pp., traducerea: Ioana Văcărescu.

Cumpărați cartea:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *