CARTE + AUDIO Autoportret cu pisică – Jana Cernătescu 1


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 9 minute)

De ce să nu recunosc, mi-au plăcut amintirile Janei Cernătescu din „Autoportret cu pisică“. Sunt pline de candoare, sinceritate, o oarecare tristețe, dar pline de optimism. Însă nu a fost suficient ca să pot considera acest volumaș drept o carte de memorii. Din păcate, cartea nu are substanță, pare doar preambulul adevăratelor memorii.

Autoarea se justifică la început și la final, spune că sunt doar niște gînduri pe care le-a așternut pe hîrtie. Dar, dacă amintirile cafegiului Gheorghe Florescu sunt exagerat de detaliate, cele puse pe hîrtie de Jana Cernătescu sunt doar schițate.

Pictorița se trage dintr-o veche familie din Oltenia. Se bucură de o viață îndestulată grație familiei sale, dar este prigonită cînd vin comuniștii la putere. După ce ani întregi muncește pe diverse șantiere, se refugiază la Paris și Bruxelles. Este o mare iubitoare de animale, mai ales de pisici, de unde și numele cărții. Găselnița ei în pictură este copacul sau ideea lui, un laitmotiv care revine obsedant în tablourile sale.

Umor cu unde de tristețe

Am apreciat mult umorul autoarei. Este o femeie optimistă, care nu s-a dat bătută în clipele grele și care a luptat mereu pentru supraviețuire. Există cîteva scene memorabile în volum care sigur te vor face să rîzi, cum este cea în care „baba“ Gheorghița scapă ca prin urechile acului de un accident:

Nu mult după 23 august 1944, pe măsură ce timpul trecea, sursele noastre de venituri, treptat, au secat; iar în ceea ce priveşte o eventuală ocupaţie retribuită, până la urmă toate posibilităţile de a găsi o slujbă, fie ea şi din cele mai modeste, au dispărut.

Când reuşeam să vindem câte ceva din casă – singura noastră sursă de venituri – ne puteam permite să cumpărăm de-ale gurii. Mi-aduc aminte, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, cum în ajunul Crăciunului 1945, în timp ce găteam în bucătărie, s-a întâmplat “o boacănă”, isprava respectivă putând, eventual, să se fi terminat tragic. Am auzit deodată un zgomot asurzitor, însoţit de o zguduitură puternică. în mare grabă am început să urcăm scările, dar un nor de praf, atât de dens încât nu mai puteam distinge nimic, aproape că ne împiedica să înaintăm. în sfârşit, am ajuns spre camera cumnatului meu, unde ne-am împiedicat de cărămizi căzute şi de cioburi. Fereastra care dădea în curte era deschisă şi lângă ea se afla “baba Gheorghiţa, ţinându-se de pervaz, tremurând ca varga şi neputând să scoată o vorbă. Era albă de praful care o acoperea de altfel în întregime, probabil şi de frică şi se uita la noi nedumerită. Imediat ne-am zis slavă Domnului că era întreagă şi că nu fusese vătămată de ceva. Avusese norocul ca exact în momentul exploziei să se găsească în dreptul ferestrei deschise, scuturând o cârpă de praf. La început nu am putut pur şi simplu să înţelegem nimic. Spectacolul din cameră era mai mult decât dezolant, uşa era ieşită din ţâţâni, soba de teracotă dărâmată, iar cărămizile şi plăcile de faianţă împrăştiate peste tot. Fotoliile, scaunele, covoarele, draperiile, cuvertura de pat, toate erau acoperite cu moloz, praf şi funingine.

Ce se întâmplase? „Baba“ Gheorghiţa, vrând şi ea să ne fie de folos, pentru că o găzduiam şi îi mai dădeam câte ceva de mâncare, s-a oferit să ajute la curăţenie. Din păcate, cumnatul meu lăsase pe o măsuţă un şervet, în care vărsase praf de puşcă, din care urma să confecţioneze cartuşe. Avea încă permis de vânătoare şi carnea de iepure ne interesa foarte mult, căci, atât la oraş cât şi la ţară, necostând nimic, devenise alimentul nostru de bază. „Baba“ Gheorghiţa a crezut că praful din şervet este cenuşa şi bineînţeles că l-a aruncat în sobă. Încă mare noroc că nu mai rămăseseră decuseară în sobă decât câţiva cărbuni acoperiţi cu multă spuză (şi deloc flăcări). Astfel „baba“ Gheorghiţa a avut timp să ajungă la fereastră ca să scuture şervetul, cum ai scutura o cârpa de praf. Acolo a prins-o explozia; în orice altă parte a încăperii ar fi fost cel puţin rănită.

Mai sunt de asemenea interesante diversele întîlniri are autoarei cu oameni celebri ai vremii, chiar dacă nu mereu aceste confruntări sunt de bun augur. Iată, de exemplu, refuzul inexplicabil al Veturiei Goga de a-i acorda ajutor la nevoie:

Aflând că Veturia, văduva lui (Octavian Goga – n.red.), locuia tot acolo, m-am dus să-i expun în ce situaţie de nerezolvat ne aflam şi am rugat-o să ne lase, pe un timp limitat, să locuim într-una din multele camere nefolosite de la subsol sau în afara castelului. l-am amintit că tatăl meu îl cunoscuse bine pe soţul ei şi că moşiile noastre erau vecine între anii 1921-1930, când părinţii mei au locuit pe acele meleaguri. Am mai adăugat că tot acolo m-am născut eu, ceea ce puteam să-i dovedesc, deoarece locul naşterii era indicat pe buletin. M-a primit într-un dormitor frumos şi spaţios, în mijlocul căruia se afla un pat acoperit cu blană de vizon. A fost foarte distantă şi mi-a refuzat cererea, aşa modestă cum era ea, invocând nişte motive care nu erau nicidecum întemeiate. Am plecat dezamăgită şi tare tristă. Nu-mi venea să cred că soţia lui Octavian Goga se putea comporta fără pic de milă faţă de nenorocirile cuiva, care se întâmpla să fim noi. Ulterior, când situaţia noastră continua să fie cum nu se poate mai dificilă, mi-am mai luat odată inima în dinţi şi am încercat iarăşi să apelez la „bunăvoinţa“ ei. Am găsit-o pe nişte schele, lipind mozaicuri pe bolta interioară a mausoleului din curtea castelului, în care era înmormântat soţul ei. M-a refuzat şi de data aceasta cu multă indiferenţă. Când să plec, m-am oprit deodată şi am întrebat-o dacă nu vrea să o ajut la lipit mozaicuri. Cred că mi-a răspuns că este o îndeletnicire la care se pricepe numai ea. Atunci eu i-am răspuns, cu ironie, că se înşeală, căci „eu ştiu să fac de toate“.

Am apreciat în mod deosebit modurile în care Jana Cernătescu a reușit să se descurce cu resursele din jur, chiar și în cele mai grele vremuri. Adunate, aceste scene pot constitui cu succes un mic manual de supraviețuire. De pildă, la un moment dat ea este nevoită să mănînce mazăre furajeră veche din care filtrează zile la rînd gărgărițele sau ulei nerafinat „stins“ cu ceapă sau cu tăciuni aprinși.

Pe panta comică însă, n-ai cum să nu te amuzi cînd afli cum a fost castrat Tică, un motan din lunga serie de feline de care s-a îngrijit Jana:

Volumul este completat la final cu mai multe texte de tip portret, dedicate unor persoane dragi sau respectate de autoare, reproduceri ale unor tablouri, fotografii de familie și un arbore genealogic detaliat al familiei Janei.

Deși nu este text autobiografic tipic, amintirile Janei Cernătescu pot constitui o lecție de viață și te pot inspira. Este o trecere în revistă rapidă a unei vieți intense, cu bune și cu rele, presărată cu oameni buni și oameni mai puțin buni:

Inevitabil, în viaţa mea am avut prilejul să întâlnesc şi oameni egoişti, interesaţi, profitori şi chiar răi, care m-au decepţionat profund. Despre ei nu am vrut sa pomenesc, pentru că i-am înlăturat într-aşa fel din memoria vieţii mele, încât din relaţia cu ei nu a rămas decât uitarea. Am întâlnit în schimb – aşa cum am mai afirmat – oameni minunaţi, demni de preţuire şi de netăgăduită prietenie, care mi-au îmbogăţit, împodobit sau colorat viaţa şi despre care am povestit cu mult drag.

„Autoportret cu pisică“ de Jana Cernătescu, 2004, Editura Victor Frunză, 224 pp.

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Un comentariu la “CARTE + AUDIO Autoportret cu pisică – Jana Cernătescu