CARTE Jules Verne. Paradoxurile unui mit – Lucian Boia 6


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 9 min)

Am fost pasionat de Jules Verne în copilărie și adolescență (ca alte milioane de copii români), dar n-am citit niciodată vreun studiu despre opera francezului. În liceu, am avut de scris la un moment dat un „referat“ despre acest autor, la cererea expresă a profei de franceză, care-mi dădea în mod frecvent teme extracuriculare, din dorința de a mă motiva să progresez la limba franceză. Pentru a scrie lucrarea, m-am sprijinit exclusiv pe cărțile lui Jules Verne. Iar de curînd am scris un textuleț pe acest blog în care încercam să explic de ce citeam noi romanele acestui autor.

Cam acestea au fost referirile la Verne și de aceea am fost plăcut surprins de studiul lui Lucian Boia, „Jules Verne. Paradoxurile unui mit“, un volum care-și propune să lămurească, să explice, să detalieze. Apărută în 2014, cartea lui Boia se bazează evident pe opera autorului francez, dar și pe alte studii, interviuri și corespondență.

Pasionații de Jules Verne l-au transformat pe acest autor într-un mit și au crezut mult timp în legendele din jurul lui. Iată cîteva basme demontate de Boia:

Jules Verne nu a călătorit în toate ținuturile despre care vorbește în romanele sale și pe care le descrie atît de detaliat. De fapt, autorul era un om retras, a avut perioade în viață în care evita întîlnirile, ieșirile și conversațiile. Ciudat pentru un om care a inventat societăți umane și pentru care personajele colective sunt primordiale în creația sa! De exemplu, a scris „Cinci săptămîni în balon“ pentru că era pur și simplu pasionat de Africa, despre care citise foarte mult.

Jules Verne nu credea de fapt în viitorul propovăduit în cărțile pe care le-a scris. El avea chiar un dispreț moderat față de avansul tehnologice. Nu prea credea că vom zbura foarte sus și foarte repede cu aparate de zbor sofisticate, că vom comunica prin aparate fără fir, că vom ajunge pe Lună ș.a.m.d. De ce a scris totuși despre aceste lucruri? Pentru că publicul le gusta! În cîteva din scrisorile lui, Verne recunoaște că scrie ce vrea publicul, nu neapărat ce crede el.

Nu toate cărțile lui au fost scrise de el, deși pe copertă apare numai numele Jules Verne. O parte dintre romane (de exemplu, „Indiile negre“) a fost rescrisă foarte mult de editorul lui, Pierre-Jules Hetzel, un personaj oarecum despotic în relația cu scriitorul dar și un mentor al acestuia. O altă parte din romane și mai ales cele abandonate au fost scrise sau duse la bun sfîrșit de fiul scriitorului, cu ajutorul unui editor mai tînăr.

Jules Verne nu era mare maestru al matematicii, ingineriei sau al științelor exacte în general. El s-a sprijinit mult pe enciclopedii și tratate (într-o scrisoare chiar se arăta recunoscător bibliotecilor care oferă atît de multe resurse enciclopedice) și uneori pe specialiști în domeniu, de obicei prieteni (ingineri, doctori, astronomi etc.). Avea însă un adevărat cult pentru exactitatea explicațiilor tehnice, chiar dacă unele dintre ele sfidau legile fizicii sau ale altor științe.

Cartea lui Lucian Boia îl ia la bani mărunți pe Jules Verne și analizează romanele lui din multe puncte de vedere, printre care:

  • diversitatea culturală
  • rasismul
  • misoginismul
  • mașinăriile
  • personajele principale tipice

Acest amalgam este pe alocuri năucitor, dacă te apuci să citești măcar cele mai importante romane verniene, dacă nu toată opera.

Diversitatea aceasta derutantă ridică numeroase probleme de interpretare. Întâlnim Ia Jules Verne aproape orice, şi opusul a aproape orice. Să fie consecinţa unei totale indiferenţe? Să n-aibă scriitorul niciun adevăr de comunicat, ci doar preocuparea de a trasa itinerarii, de a combina povestiri şi de a schiţa caractere adaptate subiectului? Când se schimbă drumul, se schimbă şi subiectul, şi se schimbă şi interpretarea. Însă din aceste neîncetate oscilaţi se degajează totuşi o filosofie, poate involuntară, axată pe opoziţia şi complementaritatea contrariilor: început şi sfârşit, armonie şi dezbinare, sublim şi ridicol. Gândirea verniană este relativistă, în cel mai înalt grad.

Analiza lui Boia mi-a plăcut pentru că am admirat romanele verniene, m-am identificat cu personajele și am visat la viitorul din acele cărți, iar acum am avut ocazia să aflu puțin despre ce s-a aflat în bucătăria scriitorului și am apucat să-l cunosc mai bine pe autorul francez a cărui faimă a apărut la mult timp după moartea lui.

În mod bizar, literatura lui Jules Verne nu a fost băgată în seamă de critici și a fost bagatelizată de Academia Franceză pentru că era considerată literatură pentru copii. Adică acel public pentru care o mulțime de scriitori a creat, dar care nu părea atunci un public „adevărat“ de carte. Adevărul este că majoritatea romanelor verniene sunt… ridicole prin perfecțiunea cu care îmbină situațiile și prin caracterul fad al unor personaje. Dar pentru Verne este important să ducă la capăt situația începută, după ce a plimbat cititorul pe tărîmuri nemaivăzute.

Motivaţiile sumare, atingând adesea absurdul (care într-un roman „serios” ar fi riscat să devină ridicole, dar care se înscriau perfect printre convenţiile unui anumit tip de spectacol), personajele extrem de tipizate, întâlnirile mereu aranjate, evenimentele care se petrec exact atunci când trebuie, interludiile umoristice: totul respiră aerul de vodevil. Pagini întregi par gata făcute pentru a fi jucate pe scenă; personajele îşi dau replica exact ca la teatru.

Nu ader la toate explicațiile psihanalitice ale lui Boia, bazate, în mare parte, pe studii externe (chiar nu cred că balonul din roman este metafora sarcinii soției scriitorului, Honorine, ci un mod de transport care permitea descrieri elaborate), dar unele simboluri din romanele seriei „Călătorii extraordinare“ au într-adevăr semnificații la prima mînă, cum ar fi senzația de claustrare – peștera, submarinul etc. – venită din personalitatea retrasă a lui Jules.

Dincolo de ornamentele tehnologice, romanele lui Jules Verne sunt basme ale epocii moderne, care fac modernităţii concesiile strict necesare pentru a-şi asigura credibilitatea. […] Şi mai este încă, aş spune într-o măsură şi mai mare, dorinţa de evadare. Există la Jules Verne o întreagă geografie secretă, inepuizabilă reţea de adăposturi ascunse, al căror rol nu este atât de a întreţine misterul, cât de a materializa aspiraţia lui profundă spre evadare şi izolare. Reîntoarcerea în sânul Pământului, maniera aceasta de „învăluire” progresivă denotă o tendinţă regresivă, de reducere la o viaţă aproape embrionară. Cu greu s-ar găsi, în întreaga istorie a literaturii, o căutare atât de obsedantă a izolării cu orice chip.

Așa că, indiferent de construcția literară, de tramă și personaje, de explicațiile științifice și detaliile geografice, cărțile lui Jules Verne fac să viseze un public larg, dornic de povești. Într-o eră dominată de tehnologie avansată, cred că romanele autorului francez încă pot captiva tinerii, într-un mod la limita magiei, pentru că declanșează senzații ancestrale și dorința de a atinge imposibilul.

Lucian Boia, „Jules Verne. Paradoxurile unui mit“, 2014, Editura Humanitas, 284 pp.

Cumpără cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

6 comentarii la “CARTE Jules Verne. Paradoxurile unui mit – Lucian Boia

  • D

    Ah, ah, nu stiu daca Jules Verne credea sau nu în ceea ce descria, însa este extraordinar de clarvazator: cand citim descrierea masinariilor din cartile lui, a anticipat foarte precis lucruri create un secol mai tarziu.
    de exemplu, în „Castelul din Carpati”, anticipa deja televiziunea si cinema 3D…
    Cat despre diversitate culturala, concept recent, oare cum se poate aplica el unor mentalitati de acum 150 de ani ?

    • George Hari Popescu Autor

      Ei, să nu ne lăsăm purtați de val. Nu era cinema 3D un sistem de oglinzi și fumuri, sistem folosit de magicienii acelor timpuri… Cît despre diversitate culturală, am preluat ce a spus Boia.

      • D

        Da, chiar despre felul în care autorul însusi aplica respectivul concept ma întrebam.

        Altfel, chiar daca nu a anticipat fiecare detaliu al inventiilor de mai tarziu, Jules Verne avea idei foarte avansate: bazându-se pe cunostintele de la vremea respectiva, a imaginat dezvoltari si utilizari inovante, inclusiv in Castelui din Carpati, unde este vorba de ceva mai mult decât niste oglinzi :).

        • George Hari Popescu Autor

          Într-adevăr, Lucian Boia înțelege prin „diversitate culturală” exact ce se înțelege azi, dar aplică și filtrul vremii. De exemplu, nu l-ai putea acuza pe Jules Verne de atitudine colonialistă cînd povestește despre modul în care unele grupuri tribale se adaptează la comportamentul exploratorilor și nici că n-a respectat o anumită distribuție geo-culturală cînd a ales personajele principale.