CARTE + AUDIO Rico și Oskar. Umbrele misterioase – Andreas Steinhöfel


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 minute)

Am citit „Rico și Oskar. Umbrele misterioase“ în vreo 4 ore, cît am mers cu trenul spre Moldova. Dar vă jur că nu m-am plictisit nici o clipă și n-am făcut pauză decît să mănînc un sandviș și să mă mai holbez pe fereastra jegoasă. Aventurile celor doi puștani m-au prins de la început și m-am atașat de Rico imediat.

La final, parcă mi-a părut rău să închid cartea, îmi era dor de băiețelul care a lămurit misterul unor răpiri de copii într-un cartier berlinez. Acesta rămîne singur acasă cîteva zile și, deși nu este obișnuit fără mama lui, pune cap la cap cîteva informații de la TV, unele mișcări detectate într-un bloc abandonat și mutarea în blocul său a unui nou locatar. Cartea mi-a adus aminte de… diafilmul „Emil și detectivii” din copilărie, după cartea lui Erich Kästner (cei din generația mea vor înțelege ce vreau să spun).

Andreas Steinhöfel reușește să portretizeze un Rico un pic complexat de handicapul său mintal (băiatul este „misterios dotat“), dar foarte hotărît să supraviețuiască. El se împrietenește cu Oskar, un puști supradotat, care umblă tot timpul cu o cască de motociclist pe cap. Unul dintre vecinii de bloc ai lui Rico nu iese aproape niciodată din casă, altul cară mereu saci de rufe murdare, o vecină se uită mult la televizor și face tartine gustoase, mama lui Rico își tot colorează unghiile și-și lipește delfini pe ele ș.a.m.d. Autorul pune în caracterul fiecărui personaj ceva „țăcănit“, pentru a ne demonstra că normalitatea este relativă și că nu poți emite judecăți de valoare despre un om decît după ce l-ai cunoscut destul de bine.

Povestea din Berlinul de astăzi este redată de Rico la persoana I și este condimentată cu observațiile acestuia despre lume și cu însemnările lui în jurnal. Blocul fără lift în care locuiesc personajele este un microcosmos funcțional și, deși cartea are doar 180 de pagini, reușim să ni-i imaginăm coerent pe locatari.

În acest fragment audio de mai jos, Rico face vizita zilnică la doamna Dahling, pentru a-i mînca tartinele și pentru a se uita împreună la un film. De data asta, apar elemente noi în conversație.

Mi-au plăcut definițiile presărate prin volum, oferite de Rico. Nu sunt simple definiții de dicționar, ci reprezintă un mod diferit de a vedea lumea. De pildă:

URANUS: În fotografii are o culoare albastră, strălucitoare cum e casca lui Oskar. Prima dată am scris Urânus, dar se pare că funcționează totuși chestia aia de îmbunătățire din calculator. [corectorul automat din software – nota mea]

sau, despre o noțiune ceva mai serioasă:

DEPRESIE: Senzația de gol. Așa a numit-o mama cînd discutam între noi despre doamna Dahling. Depresia apare atunci cînd toate sentimentele tale ajung în scaunul rulant. Nu mai au brațe și din păcate taman atunci nu există nimeni care să împingă. Probabil că și roțile sunt dezumflate. E foarte obositoare.

iar uneori explicațiile sunt pur și simplu pline de umor:

SILUETĂ: Umbră sau contur. Sau SILHOUETTE, cum zic francezii! Cine altcineva se putea gîndi la așa o salată de litere? Am ceva împotriva francezilor, de cînd Jule a spus odată că ei ar săruta cel mai bine. În afară de asta, mănîncă broaște, melci și alte d-astea, probabil chiar înaintea sărutului. Ăștia nu sunt sănătoși la cap!

Marele merit al cărții cred că este faptul că autorul poate vorbi în cheie umoristică despre lucruri serioase. Sunt în text aluzii la depresie, alcoolism, conflict între generații, handicap etc. Este o carte numai bună pentru pre-adolescenți, deoarece le poate diversifica în mod echilibrat viziunea despre lume și societate.

   I-am vîrît lui Kiesling harta sub nas.
— Ați putea să vă uitați pentru mine? Nu mă descurc, i-am mărturisit fără tragere de inimă.
— Din cauza handicapului tău sau de ce?
Cît de nonșalant a spus-o și cum mai rînjea în timpul ăsta! A trebuit să-mi mușc limba ca să rămân calm. Dacă în acel moment aș fi zbierat la Kiesling, nu m-ar mai fi dus în Tempelhof. E enervant să vezi că unii oameni te consideră complet cretin doar fiindcă uneori ești mai încet decît ei. Ca și cînd creierul meu ar fi încercat să meargă cu o mașină fără volan.
Nici eu nu mă plîng că ceilalți gîndesc prea repede și că cineva a născocit toate punctele cardinale posibile și la stînga sau la dreapta sau cuptoare cu douzeci și șapte de setări posibile pentru a coace o singură chiflă amărîtă.

— Bună, Sven.
Niciun răspuns. Sven nici măcar nu se uita la mine.
— Nu te poate auzi, a spus Felix. Nu poate nici vorbi. E surdomut.
— Nu se zice „surdomut“. Se spune „lipsit de auz“.
Știam asta de la centrul de nevoi speciale.
— Mi-e totuna cum se spune. Principalul e că cineva mă ascultă.

Deși este o carte pentru copii, Andreas Steinhöfel îi captează și pe adulți cu povestea și personajele sale. Nu-i de mirare că „Umbrele misterioase“ este un roman adaptat pentru cinematografie. Vă recomand acest volum ca un cadou foarte potrivit pentru copiii voștri. Și, de ce nu, citiți-l și voi cînd îl găsiți nesupravegheat prin casă.

Rico și Oskar. Umbrele misterioase de Andreas Steinhöfel, 2015, Editura ALLFA, traducerea – Monica Grigore, 180 pp.

Cumpărați cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *