CARTE Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor – Eugen Simion et al.


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 9 min)

Chiar titlul acestui volum arată că această colecție de comunicări științifice are drept scop reabilitarea imaginii poetului din punct de vedere patografic, oricît ar spune Eugen Simion în Argument (citiți textul integral) că nu asta a fost intenția. „Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor“ de Eugen Simion et al. adună mai multe intervenții de la o dezbatere organizată în iunie 2014, despre patografia lui Eminescu. Regăsim în carte nume celebre de academicieni și doctori de diverse specialități – Irinel Popescu, Dan Prelipceanu, Codruț Sarafoleanu, Vladimir Beliș ș.a.

Ideea că poetul a murit de sifilis a fost indusă de George Călinescu, în cartea „Viața lui Mihai Eminescu“. Stilul dezordonat de viață al lui Eminescu, călătoriile lui frecvente și socializările în locuri uneori insalubre au întărit această idee. Volumul de față demontează acest diagnostic, pe baza documentelor oficiale ale vremii, amintirilor prietenilor și cunoscuților, scrierilor memorialistice. Specialiștii consultați și care-și exprimă aici părerea converg către un alt diagnostic, mai potrivit condițiilor de trai și mărturiilor din acel timp: psihoză maniaco-depresivă greșit diagnosticată ca sifilis (lues) și intoxicație cu mercur (inhalat și injectat), acesta din urmă administrat ca „tratament“ al luesului.

De-a lungul vieții, Eminescu a avut diverse simptome ale unor afecțiuni:

  • cînd a fost mic și undeva pe la 20 de ani, a suferit de otite;
  • se pare că a avut și unele episoade epileptice;
  • din cînd în cînd, îi apăreau unele leziuni pe picioare;
  • era predispus la infarct miocardic, avînd în vedere consumul excesiv de tutun, cafea și, mai tîrziu, alcool.

Final de viață tumultuoasă

Ultimii 6 ani ai vieții (1883-1889) au fost cei mai zbuciumați. Obosit peste măsură de munca la Timpul (ca redactor, apoi redactor-șef), stresat din cauza luptelor politice (a fost un fervent critic al Partidului liberal și un mare susținător al românilor din Ardealul și Bucovina aflate sub ocupație), scriitorul se declară la un moment dat învins de viață și-și exprimă dorința de a se odihni vreo 6 luni. Tot el constată însă că nu poate să-și permită acest lux și continuă să muncească în exces, să doarmă puțin, să nu mănînce mai deloc, să fumeze și să bea și să nu se preocupe de igiena personală. A trăit multă vreme din mila lui Maiorescu și a altor prieteni, deoarece salariul de la Timpul era foarte mic.

Ei bine, pe acest fundal psihic, poetul are la un moment mai multe episoade violente, calificate drept demență, delirium tremens sau pur și simplu „alienație“. Este momentul în care începe să fie internat la Iași, Botoșani, apoi București și Viena. I se pune diagnosticul de sifilis și este tratat cu mercur în doze mari, deși acest tratament nu se mai aplica de vreo 50 de ani și nu existau studii suficiente despre această boală. După perioade în care se simte bine și poate să creeze din nou, revine în instituții medicale, unde are episoade depresive puternice. De altfel, toți cei care l-au cunoscut l-au caracterizat drept o persoană cînd veselă, cînd tristă, melancolică, dar cu o inteligență și o poftă de creație ieșite din comun.

Boala sa se declanșează în vara lui 1883, cînd Eminescu este epuizat de muncă și cînd apar tensiuni între Regatul României și Imperiul Austro-Ungar, în urma cărora se dizolvă Societatea „Carpații“, din care făcea și el parte (și care intenționa să-i elibereze pe românii din Ardeal printr-o insurecție militară). În aceeași perioadă, se îmbolnăvește și fratele său, Nicolae, iar el urma să-l ducă la ospiciu. Mihai nu mai ajunge să facă asta, deoarece începe să se lupte cu propria boală. De altfel, Nicolae se sinucide mai tîrziu (iar un alt frate, Iorgu, are aceeași soartă).

Tratat cu neprofesionalism

Nu se știe din ce motive, observațiile medicale despre pacientul Mihai Eminescu sunt sumare sau simplist redactate. La Viena, lipsesc din jurnal observațiile medicilor, în România i se aplică un tratament cu mercur care-i provoacă moartea, constatările în urma autopsiei sunt ridicol de sumare, creierul îi este lăsat la căldură și devine imposibil de analizat a doua zi etc. O sumă de fapte a stat la baza teoriilor conspirației în legătură cu destinul tragic al poetului național.

În schimb, au rămas consemnate cancan-urile:

  • momentul cînd intră la Capșa cu un pistol în mînă, strigînd că vrea să-l omoare pe rege, singurul responsabil de situația din țară;
  • zilele cînd, în calitate de bibibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Iași, împrumuta cărți fără a cere permisele, lăsa ușile de la intrare deschise și lovea geamurile cu un băț;
  • faptul că uneori cerea bani pe stradă sau le hărțuia pe femeile care treceau pe lîngă el ș.a.m.d.

În urma analizării documentelor medicale din arhive, pe fondul încărcăturii familiale a poetului (cele două sinucideri, autoritatea tatălui și firea retrasă și melancolică a mamei, depresia surorii Harietta), prof. dr. Dan Prelipceanu propune un diagnostic exact:

tulburare afectivă bipolară tip I, cu episoade maniacale acute cu factori psihotici congruenți cu dispoziția, alternate cu perioade subclinice depresive și cu remisiuni (parțiale) interfazice.

Cu alte cuvinte, atunci cînd nu avea faze depresive sau de veselie inexplicabilă, Eminescu avea perioade în care putea funcționa normal și putea crea.

Miza bolii lui Eminescu

Nu contează de fapt de ce a murit Eminescu, pentru că nu există boală rușinoasă, toate trebuie luate în considerare din punct de vedere medical și un suferind este un suferind, indiferent de cauzele și simptomele suferinței lui. Contează că poetul a murit la o vîrstă fragedă și a lăsat în urmă lucrări neterminate. Și mai este important că, din cauza unor dispute politice sau pur și simplu pe fondul unor antipatii stupide, nu i-a fost acordată atenția necesară în clinicile de specialitate în care a fost internat. Episodul cel mai amar rămîne poate autopsia care, dacă ar fi fost făcută bine de dr. Șuțu, ar fi adus indicii importante privind boala lui Eminescu. La fel de amar rămîne gestul lui Călinescu de a induce ideea sifilisului, deși criticul ar fi putut face mai mult bine decît să propage un diagnostic insuficient fundamentat.

Ceea ce surprinde însă nu este netemeinicia diagnosticului de afecțiune luetică [sifilis – nota mea], ci faptul că la peste 40 de ani după moartea lui Eminescu, cel care-i povestește viața și care, evident, nu are cunoștințe medicale, nu apelează la specialiștii care, bazați în acel moment pe noi date medicale privind clinica și serologia bolii, ar fi putut să-i inducă cel puțin o urmă de îndoială cu privire la diagnosticul proferat cu hotărîre în scrierile sale. (prof. dr. Vladimir Beliș)

Din păcate, nu pot încheia fără să remarc marile probleme de editare ale acestei cărți. Pe lîngă faptul că tiparul are mari defecte, textele nu sunt corectate (am albăstrit cu pixul pagini întregi, corectînd) și unele dintre ele conțin mari erori, chiar și factuale și de prezentare a bibliografiei. Avînd în vedere girul lui Eugen Simion și al Academiei Române, aceste lipsuri au fost o mare surpriză neplăcută. Iar prezența unor ilustrații scoase din context mi s-a părut un gest pueril. Am încercat să mă concentrez pe conținut, iar din acest punct de vedere pot spune că n-am fost dezamăgit.

„Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor“ de Eugen Simion et al., 2015, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 156 pp. (cu ilustrații)

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *