E-BOOK + AUDIO Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor – Svetlana Aleksievici


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)

În fragmentul audio de mai jos, am citit o parte dintr-un „monolog” al autoarei cărții „Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor”. Este una dintre cele mai blînde părți ale cărții.

Cartea scrisă timp de 20 de ani de Svetlana Aleksievici, laureata Premiului Nobel pentru Literatură 2015, este dură, foarte dură pentru cei care n-au mai citit memorialistică despre război, închisoare, dictatură, lagăre și alte dezastrul-de-la-cernobil-svetlana-aleksievici-copertaatrocități ale omenirii. Volumul este plin de imagini descriptive extrem de realiste. Traumele, rănile, experiențele sunt descrise în detaliu. Iar toate aceste mărturisiri le fac martorii și participanții la dezastrul de la Cernobîl. Totul a început așa:

26 aprilie 1986, la ora 1 și 23 de minute și 58 de secunde, o serie de explozii a distrus reactorul și clădirea celui de-al patrulea bloc energetic de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, aflată în apropierea graniței bieloruse. Cernobîlul a devenit cea mai mare catastrofă tehnologică a secolului XX.

Capitolele se numesc „monologuri” și m-am tot gîndit de ce, în timp ce citeam. Poate pentru a demonstra ce spune autoarea la un moment dat: că momentul Cernobîl a fost interiorizat de toată planeta, a schimbat istoria și i-a făcut pe toți filosofi, i-a determinat să-și pună simpla întrebare retorică pe care și-o pune omul cînd se simte neputincios: de ce?

Dar eu privesc Cernobîlul ca începutul unei istorii noi, el nu este numai o cunoaștere, ci și o arheocunoaștere, pentru că omul a început să pună sub semnul întrebării vechile reprezentări despre sine și lume. Când vorbim despre trecut sau viitor, ne punem în aceste cuvinte reprezentările noastre despre timp, dar Cernobîl este, înainte de toate, o catastrofă a timpului. Radionuclizile aruncate deasupra pământului nostru o să trăiască cincizeci, o sută, două mii de ani. Și mai mult. Din punctul de vedere al vieții oamenilor, ele sunt veșnice. Și atunci ce putem pricepe? Oare stă în puterea noastră să înțelegem sau există un sens în acest lucru groaznic, necunoscut nouă?

Sunt convins că sunt mulți oameni astăzi care n-au auzit de Cernobîl, Pripiat, Reactorul 4, Zona și alte denumiri iconice. Viața merge înainte și fără să știm despre aceste lucruri. Dar acea explozie din 1986 m-a afectat pe mine, a afectat generația mea și afectează în continuare planeta. Radiațiile circulă în continuare în jurul Terrei, efectele exploziei de la centrala nucleară sunt încă măsurabile, în ciuda faptului că rămășițele de la locul faptei sunt îngropate sub mii de tone de beton („Sarcofagul”).

Ei ne-au adus. Ne-au adus chiar la centrală. Ne-au dat un halat alb și o căciuliță albă. O mască de tifon. Am curățat teritoriul. O zi scormoneam, căutam pe jos, o zi deasupra, pe acoperișul reactorului. Peste tot cu lopata. Cei care erau urcați sus erau numiți „berze“. Roboții nu rezistau, tehnica înnebunise. Iar noi munceam. Se întâmpla să ne curgă sânge din urechi, din nas. Ne mânca pe gât. Ochii ne lăcrimau. Mereu se auzea un sunet monoton în urechi. Voiam să bem, dar nu aveam chef. Educația fizică era interzisă, să nu inspirăm degeaba radiații. Dar la muncă mergeam în camioane descoperite.
Dar am muncit bine. Și ne-am mândrit foarte tare cu asta.

Autorul fiecărei mărturii apare întotdeauna la final, cu numele și funcția de la acea vreme și eventual cu rolul jucat în cadrul evenimentului. Așa că, atunci cînd citești amintirile, refaci în minte puzzle-ul: îți dai seama dacă e vorba de un soț, de o soție, de un soldat sau de un țăran etc. Practic, îți dai seama că mărturiile sunt asemănătoare. Cînd e vorba despre emoție, oamenii sunt identici.

Scriu și adun sentimente, gânduri, cuvinte cotidiene. Încerc să conturez modul de viață al sufletului. Viața unei zile obișnuite a unor oameni obișnuiți. Aici însă nimic nu e obișnuit: nici evenimentul, nici oamenii, nici când au început să populeze un spațiu nou. Pentru ei Cernobîl nu este o metaforă, un simbol, e casa lor.

Cernobîlul este un moment de un negru absolut din istoria omenirii. Dezastrul a fost potențat de secretizarea incidentului de către autoritățile sovietice. Poate se mai puteau salva oameni dacă s-ar fi acționat mai rapid și cu participare internațională. „Darul” exploziei constă în poluare, copii născuți morți sau cu malformații, boli noi, daune ireversibile aduse ecosistemului. Probabil că tot ceea ce mai putem face astăzi este să învățăm din asta și să nu ne mai jucăm de-a Dumnezeu și de-a atomul pașnic.

Chiar în primele zile după avarie, din biblioteci au dispărut cărțile despre radiații, despre Hiroshima și Nagasaki, chiar și despre röntgen. Circula un zvon că este un ordin al conducerii, ca să nu se stârnească panică. Doar era pentru liniștea noastră. Apăruse chiar și o glumă, că dacă Cernobîl ar fi explodat la papuași, toată lumea s-ar fi speriat, mai puțin papuașii. Nici o recomandare medicală. Nici o informație. Cine putea făcea rost de tablete de iodură de potasiu (în farmaciile din orașul nostru nu erau, se aduceau de undeva, pe sub mână). Se întâmpla să ia oamenii câte o mână de asemenea tablete și să dea pe gât un pahar de spirt. Salvarea le făcea spălături.

Cumpărați cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *