CARTE + AUDIO Robi pe Uranus. Cum am construit Casa Poporului – Ioan Popa


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 8 minute)

Încă din cuvîntul autorului la ediția a doua, Ioan Popa recunoaște că nu a fost disident, ba chiar a fost un comunist care a crezut în ideile regimului. Dar la un moment dat a început să vadă urîțenia sistemului și atunci a început să scrie „Robi pe Uranus”. Un titlu care parcă evocă un SF sumbru, dacă nu ar avea subtitlul „Cum am construit Casa Poporului”, din care ne dăm seama că este vorba despre perioada în care Robi pe Uranuscartierul Uranus a fost distrus pentru a se construi în locul lui un sicriu gigantic din beton, oțel și sticlă, actualul Palat al Parlamentului.

În colonia de la Uranus, nu se desfășoară un război și soldații comandați de Ioan Popa nu au fost duși acolo pentru a-și apăra țara. Pe dealul Uranus, se construiește un mastodont închipuit de Ceaușescu, iar armata este forțată să muncească zi și noapte, în condiții mai vitrege decît cele dintr-un lagăr de concentrare. Cartea este evocarea acelui chin, cu personajele sale sinistre, cu întîmplările absurde, cu o viață paralelă, ca o realitate virtuală.

Rămîn simbolice scenele în care Popa își conduce soldații la cantină. Drumul pînă la sala de mese este asemeni unui asalt pe terenul de luptă al șantierului Casei Poporului. Drumul nu putea începe mai devreme de terminarea programului de lucru, dar era și riscant dacă soldații porneau spre cantină mai tîrziu decît ceilalți, deoarece ar fi riscat să nu mai prindă locuri și mîncare. Acest drum se făcea prin praf sau prin căldură sau prin frig, se făcea cu ordine aruncate repezit și cu încurajări din partea locotenentului Popa.

Soldaţii intră unul câte unul în cantină, ajung în faţa ghişeului în spatele căruia angajatele civile ale cantinei le pun pe farfurii de aluminiu cu marginile strâmbe mâncarea şi-şi primesc pe tăvi de plastic murdare şi ciobite porţia mizeră, masa de seară. Mă uit la militarii din plutonul meu. Se aşază la mese şi mănâncă tăcuţi. Seara nu mai au putere nici să vorbească. Le privesc chipurile obosite, feţele nerase, murdare, mâinile bătătorite de muncă… Îmi iau la rândul meu porţia şi trec la masă. Mănânc. E aproape ora opt şi jumătate seara şi zarva s-a potolit. Coada la ghişeu este pe sfârşite. Mă ridic. Duc tava la punctul de debarasare şi ies din sală.

Participarea soldaților la șantierele din țară veneau dintr-o directivă a Partidului Comunist privind inserția armatei în producție. Se ajungea astfel la situația absurdă în care civilii le comandau soldaților muncitori și-și permiteau luxul de doar a-i observa, cîștigînd pentru asta mai mulți bani decît militarii înșiși. Pe șantierul de la Casa Poporului au suferit zeci de mii de oameni, au murit o mulțime, au rămas mutilați destul de mulți și, mai ales, s-au pervertit conștiințe și s-au spălat creiere. Totul pentru a construi o clădire despre care nu se știa la ce va folosi, în afară de a hrăni orgoliul unui om pus de o clică în fruntea țării.

Într-un pat, cineva continuă să doarmă. Îi trag pătura de pe cap şi-l apuc de umăr. Dar omul e mort. Se mai întâmplă. Îi fac semn sergentului-major Iacob Valerian din Târgu Mureş să-l anunţe pe comandantul companiei lui şi ies.

Condamnaţii la muncă silnică din minele de cărbune sau metalifere muncesc cinci ore pe zi. Deportaţii ruşi din coloniile penitenciare din Siberia, care taie buşteni sau sparg piatră, muncesc patru ore pe zi. Prizonierii englezi şi americani ai lagărelor japoneze din al Doilea Război Mondial munceau cel mult nouă sau zece ore pe zi. La Casa Republicii, în Uranus, un ofiţer român munceşte optsprezece ore pe zi! La 5 dimineaţa este în picioare şi la ora 23.00 pune capul pe pernă să se culce. Asta da, performanţă comunistă! Stahanov s-ar simţi umilit de normele de muncă trasate de Partidul Comunist Român militarilor.

Cartea lui Ioan Popa este o evocare plină de amărăciune, care nu te lasă să vezi nici o rază de speranță. Pînă și rarele glume și ironii sunt triste, pentru că sunt niște picături fragile într-o mare de umilință și întuneric. Am fost surprins de faptul că autorul știe numele tuturor soldaților din subordine, dar și orașele din care provin, le știe metehnele, dorurile și obsesiile. În plus, există destule pasaje în care autorul face paralele cu alte momente din istorie sau pur și simplu reflectă asupra condiției lui și a soldaților săi, din acea epocă a României sumbre.
În fragmentul audio de mai jos, asistaţi la un simulacru de proces militar împotriva unui ofiţer care a avut vina de a părăsi şantierul pentru a-l duce pe tatăl său pe ultimul drum:

Uranus a fost un microcosmos, un univers închis, izolat de București, înconjurat niște garduri înalte, păzit de gărzi înarmate. De la șantier, soldații nu mergeau decît pînă la dormitoarele din Vitan, uneori pe jos pentru că nu mai ajungeau la ei camioanele și autobuzele menite să-i transporte. Familiile unora dintre ei erau abandonate acasă, copiii creșteau fără ca tații lor să poată să-i viziteze, unele soții își umpleau viața cu alți parteneri.

De fapt, civilii nu vor să termine Casa. Şi, în mod cert, nici comandanţii noştri. Motivul e simplu: banii. Uranus e finanţat dintr-un sac fără fund. Salariile civililor sunt uriaşe, iar soldele militarilor cu funcţii de răspundere de-aici şi primele pe care le încasează ating niveluri cu adevărat de vis. Se spune că numai sumele încasate de Mihail se ridică lunar la 30 000 de lei. Adică jumătate din preţul unei Dacii noi. Iar locotenent-colonelul Mihail este unul dintre militarii „mici“ de-aici! De ce-ar dori aceşti inşi să se termine lucrările? Cu atât mai mult cu cât, din câte ştim, toate statele de plată din Casă se distrug.

Dar n-o să murim! O să devenim eroi! Vom ridica ţara noastră către culmi nemaiatinse de progres şi civilizaţie, copiii noştri vor trăi în casele păcii, vor purta veşminte alese, vom avea vieţi pline de iubire şi belşug, fructe şi flori vor fi pe mesele noastre, parade cum nimeni n-a mai văzut vreodată se vor desfăşura la sărbători şi urale cum nu s-au mai auzit vor răsuna slăvindu-i pe conducătorii noştri într-o lume demnă şi liberă, în care proletariatul a învins definitiv robia muncii.

Privind acum acea casă sinistră, uneori fundal al concertelor maiestuoase sau al unor tîrguri și bîlciuri, cine ar putea bănui cîtă durere și ce tragedii umane ascunde fostul șantier? De aceea cartea lui Ioan Popa este valoroasă și poate fi așezată pe raftul evocărilor despre cum s-a construit România comunistă, alături de cărți precum cea a arhitectului Gheorghe Leahu.

„Robi pe Uranus. Cum am construit Casa Poporului” de Ioan Popa, 2015, Editura Humanitas, 364 pagini.

Cumpărați cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *