CARTE Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele lui consecințe) – Lucian Boia


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 8 min)

Tristă soartă, realistă carte… Cam la asta mă gîndeam după ce am închis copertele acestui volum. În “Strania istorie a comunismului românesc…”, Lucian Boia face o incursiune în trecutul sumbru al țării noastre, iar ultima parte este dedicată unor reflecții personale.

lucian-boia-strania-istorie-a-comunismului-romanesc-copertaAți citit “De ce este România altfel”? Acolo, Boia explică unele paradoxuri legate de țara noastră. În volumul de față, el deslușește și alte lucruri curioase din trecutul carpato-danubiano-pontic. Pînă la urmă, de ce am lăsat comunismul să se instaleze și de ce am răbdat apoi sub el atît timp? Autorul nu o spune explicit, dar eu trag concluzia că totul se datorează unei oarecare lipse de educație și acelei trăsături de caracter național mult cîntate în balada “Miorița”.

După ce în prima parte face un rezumat al întregii perioade comuniste a României, istoricul pornește la drum și ia la bani mărunți cam toate laturile societății de atunci:

  • sovietizarea;
  • represiunile la adresa intelectualilor;
  • naționalismul;
  • statutul femeii;
  • industrializarea;
    etc.

Românii au intrat în comunism fără să-și dea seama și au ezitat zeci de ani să iasă din el. În timp ce Europa și-a văzut de drum, România a păstrat o distanță de 100 de ani la nivelul dezvoltării industriale, intelectuale (și culturale) și civice. Mai mult decît în alte țări comuniste, la noi s-a demonstrat în mod clar că acest regim politic este utopic și este sortit pierii încă de la instaurare. Și democrația nu se putea instaura imediat după 1989 (oare este ea instaurată în 2016?) pentru că, așa cum spune Boia, se revizuise “contractul social” între 1947 și 1989. Ce dovadă mai vie decît victoria lui Iliescu în alegerile din mai 1990, cu 85% din voturi?

Referindu-se la naţiune, Renan o caracterizează drept „un plebiscit de fiecare zi”; la fel, „un plebiscit de fiecare zi“ e şi sistemul sociopolitic. „Contractul social“ nu este unul pe vecie; se revizuieşte şi chiar se rescrie, în timp. Ceva s-a petrecut între 1947 şi 1989 în chestiunea legitimităţii. Vechiul contract social s-a şters, luându-i locul unul nou, şi acesta denunţat în 1989, dar nu pentru a se reveni la punctul de ruptură. Cel puţin înainte de dereglările cumplite ale anilor ’80, cei mai mulţi dintre români ajunseseră să considere sistemul existent ca o stare de normalitate. E drept, nu avem cum să măsurăm gradul de încredere al românilor în comunism: lipsesc, se înţelege, sondajele de opinie, iar rezultatele „alegerilor”, cu un singur partid şi cu „victorii” electorale la un scor apropiat de 100%, n-au nici un fel de relevanţă. Singura „măsură” la care ne putem raporta e procentul de 85% din voturi obţinut de Ion Iliescu în 1990. În ciuda dezastrului final şi al sângelui vărsat la Revoluţie, românii au optat atunci, în mare majoritate, pentru o desprindere lentă şi incompletă de comunism. Nici vorba
(decât pentru un mic număr) de vreo revenire la România dinainte.

Trebuie renunţat la mitul unei Românii fundamental anticomuniste. În raport cu comunismul s-au conturat în fapt două Românii, foarte diferite. Majoritară, până la urmă, s-a dovedit a fi nu România care s-a “încăpățânat” în anticomunism, ci România care sau a profitat de pe urma sistemului, sau s-a acomodat noilor realități. Ne e teamă să afirmăm așa ceva? Fiind majoritari, înseamnă că au avut dreptate? Bineînțeles că nu au avut, în fața istoriei cel puțin, și în fața viitorului țării, dacă nu și în raport cu propriile interese.

De ce un asemenea blocaj? S-ar putea spune că societatea românească și-a respectat astfel lunga ei tradiție de pasivitate, de acceptare fatalistă a întorsăturilor istoriei. Strategia românului (supus, de-a lungul timpului, atâtor năvăliri și stăpâniri) este să stea cu capul plecat, așteptând să treacă furtuna (după principiul, atât de limpede enunțat de Miron Costin, că “nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi”).

Lucian Boia face apel la o mulțime de documente, stenograme și alte scrieri, pentru a-și susține argumentele. De altfel, la finalul cărții sunt două reproduceri ale unor stenograme:

  1. o ședință de partid în care, în cîteva minute, Ceaușescu înjură și amenință cu moartea pe Goma și alți cîțiva și în care anulează cîteva libertăți ale populației;
  2. o întrevedere a dictatorului cu înalte fețe bisericești, la numirea lui Teoctist ca patriarh, în care acesta din urmă îl lingușește pe Ceaușescu excesiv.

Pentru părțile privind industrializarea și “urbanizarea”, Boia folosește statistici și cifre, sub rezerva că unele dintre ele ar fi putut fi manipulate în tradiționalul spirit comunist. (Pentru că tot am ajuns la demolări și construcții megalomanice ceaușiste, vă recomand și „Arhitect în Epoca de Aur” de Gheorghe Leahu..

Volumul este edificator pentru multe tare sau obsesii pe care le identificăm și astăzi, chiar și online și în celebrele social media. De exemplu, chiar în perioada comunistă s-a accentuat protocronismul nostru și tot atunci a apărut ideea că de fapt statul român exista încă de pe vremea dacilor, iar Burebista era un lider al poporului român. În cadrul propagandei, istoricii vremii au deformat cursul istoriei și au folosit la nesfîrșit cîteva noțiuni în lozinci: vechimea, unitatea, continuitatea, lupta pentru independență.

Marile personalități priveau și ele în direcția liderului suprem. Cu admirație, firește. Au fost puse în scenă și întâlniri, în cadru de epocă fastuos, dacă nu chiar cu eroii autentici, cel puțin cu actori care le interpretau rolul. Toți, laolaltă, îl legitimau pe Ceaușescu, care apărea ca o “sumă” de regi daci și de voievozi.

Desigur, privind România de astăzi, încă dominată de neocomuniști, ne putem întreba care ar fi putut fi sau care ar putea fi soluția pentru un progres accelerat. Boia sugerează, spre finalul cărții, un curent de tip junimist, care să formeze o elită sau mai multe elite, deși tot el recunoaște că astăzi amestecul de intelectualitate este la paroxism. (Legat într-un fel de acest mit al intelectualului român absolut, recomand o altă carte a lui Boia – “Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit”).

Această carte este utilă în cazul în care v-ați pus întrebări despre cei 45 de ani de comunism ai României sau dacă ați rămas pur și simplu uimiți de imobilismul nostru de după 1989. Cu un stil la fel de lejer ca și cel pe care l-am regăsit în alte cărți ale lui Lucian Boia, volumul nu doar descrie fenomenul comunist românesc, ci-l și interpretează.

Lucian Boia, Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele lui consecințe), 2016, Editura Humanitas, 229 pagini

Cumpărați cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *