CARTE Din Liverpool în Carpați. Cum mi-am găsit fericirea în inima Transilvaniei – Arabella McIntyre Brown 3


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 8 minute)

Povestea este simplă, tristă și veselă: Arabella, o femeie trecută de 50 de ani, cu o copilărie marcată de comportamentul aleatoriu al părinților alcoolici, trece printr-o perioadă lungă dominată de depresia declanșată de vreo cinci decese în familie. Nu are venituri stabile, nu se liverpool-carpati-copertapoate concentra la muncă, este un pic disperată. După ce face o excursie în Transilvania, se decide să vîndă casa din Anglia și să cumpere o casă mică și veche în satul Măgura din comuna Bran. După renovarea casei, se integrează treptat în viața comunității, începe să lucreze la distanță și se simte din ce în ce mai bine. Acum se declară fericită în satul colinelor, al românilor pregătiți mereu să o ajute, al cîinilor, pisicilor și cailor.

Cartea pare o colecție de schițe, dar întîmplările se adună frumos, pentru a crea tabloul general al despărțirii autoarei de țara natală și integrării ei în satul românesc. Arabella McIntyre Brown îmbină evocarea cu observația și liricul. După ce explică de ce a decis să emigreze, povestește greutățile prin care a trecut ca să vîndă totul acolo și să o ia de la capăt aici. Ne descrie în detaliu modul în care a renovat micuța casă din Măgura. Ne face părtași la primele ei constatări despre așezare, oameni, satul și statul român. Unele capitole sunt mici lecții de botanică și zoologie, altele sunt scurte lucrări de etnografie și folclor. Aproape fiecare “schiță” se încheie cu bucuria ei de a fi acolo și din volum transpare o oarecare stimă de sină determinată de faptul că a avut curajul de a se muta.

Citind cartea “Din Liverpool în Carpați”, descoperim și noi ce a mai rămas din satul românesc și Arabella parcă ne îmbie să vizităm mai mult Transilvania sau, de ce nu, să ne stabilim și noi acolo:

Eu, una, mă simt norocoasă că mă aflu aici acum, cât încă mai există aceste obiceiuri din străbuni, că pot să văd pajiştile în floare şi să privesc balansul coaselor, să simt mirosul florilor de câmp după ploaie şi al fânului care se usucă pe jos. Dar totul se schimbă, iar acestea vor deveni cândva simple amintiri sau înregistrări, cu excepţia câtorva zone care vor fi conservate şi unde moştenirea culturală a devenit o atracţie turistică. Sunt norocoasă că am şansa de a vedea Transilvania înainte de a se transforma pentru totdeauna, dar şi tristă pentru că sunt martora apusului unei mii de ani de mică agricultură sustenabilă. După care mă gândesc: poate că totuşi valul de globalizare şi de control corporatist nu ne va absorbi pe toţi, pe măsură ce tot mai mulţi oameni realizează că, trăind alături de tehnologia din secolul XXI, cunoaşterea preindustrială şi ecosistemele străvechi de pe aceste meleaguri ar putea fi îmbunătăţite. Poate că vom învăţa cum să fim mai atenţi cu Pământul, ducând, în acelaşi timp, un trai confortabil şi sănătos. Şi să sperăm că vom învăţa să facem asta înainte de a dispărea orice urmă de flori de câmp de pe faţa Pământului.

Lumea autoarei este limitată geografic, dar este plină de oameni buni, de întîmplări amuzante și de încercări peste care a trecut. Personal, am apreciat mult observațiile autoarei la adresa românilor (mai ales a celor de la sate):

Românii muncesc din greu. O zi de muncă are zece ore și, în afară de o pauză scurtă pe care o iau pentru masa de prânz, nu se opresc. Fumătorii muncesc cu țigările atârnându-le între buze, iar toți iau câte o dușcă de țuică, să prindă putere, în timp ce muncesc. Însă toată lumea amână pentru finalul zilei de muncă datul peste cap al câtorva beri.

Pe de altă parte, Arabella este o mare iubitoare de animale și nu ezită să le laude pe acestea. Pisicile sunt feblețea ei:

La ţară, pisicile nu sunt privite ca animale de companie şi nu primesc nume. De obicei, sunt chemate cu „pis, pis”, destul de asemănător cu sunetul britanic pentru chemat pisica, „puss, puss“. Pisicile trăiesc afară, sunt hrănite minimal, adesea cu pâine şi ciorbă şi oamenii se aşteaptă ca ele să se descurce singure în rest, prinzând dăunătorii. Rar au parte de consultaţii la veterinar şi nu sunt castrate, aşa că majoritatea pisicilor din sat sunt subdezvoltate, femelele sunt întruna gestante sau alăptează, iar motanii – costelivi şi plini de urme ale bătăliilor trecute şi viitoare.

Și:

Care-o fi faza cu atracţia asta faţă de pisici a femeilor care trăiesc singure? Hmmm. Păi, să ne gândim puţin.

Pisicile sunt mici, calde şi blănoase: plăcute la atingere şi de mărimea potrivită ca să le poţi ţine în braţe. Sunt decorative. Sunt afectuoase, fără să te sufoce cu iubirea. Sunt relativ liniştite şi tăcute, în comparaţie cu câinii şi copiii. Se spală singure; nu se plâng de mâncare, nu fumează, nu beau şi nu joacă golf. Nu râgâie, nu le curg balele, nu sforăie – deşi ocazional, unele dintre ele trag băşini (şi altele bălesc – din fericire, ale mele, nu). Nu le trebuie haine, nu le trebuie tot felul de electronice, bani şi taxe pentru şcoli private. Nu cer să le cumperi ponei, Lego, nu vor nuntă mare, nu vor maşini, motociclete sau case. Nu vor să te facă să te schimbi, nu le pasă cu îți stă părul, câte kile ai sau dacă ai vreo urmă de stil vestimentar. Dacă nu le plac prietenii tăi, nu se plâng, doar dispar din peisaj până pleacă prietenii în cauză.

De altfel, autoarea se declară o pisică într-o lume a cîinilor: nu este o pustnică, dar îi place compania oamenilor în doze mici și nu agreează deloc vizitele neanunțate. Cu toate acestea, a fost bine primită de consăteni, ajutată de mulți dintre ei și nu a fost foarte atinsă de bîrfele inerente din lumea rurală (deși, fiind vorba de Transilvania, tind să cred că e vorba de bîrfe ceva mai amabile decît cele din restul țării).

Cred că veți fi surprinși de faptul că această englezoaică face o radiografie foarte exactă a României și a satului românesc, după cîțiva ani de ședere la Măgura. Mai mult decît atît, veți constata că Arabella McIntyre Brown pur și simplu iubește aceste locuri și se simte integrată aproape perfect. Pe un ton amabil și cald, ea ne îndeamnă în mod subtil să apreciem ce avem lîngă noi și să ne simțim privilegiați că încă avem valori care au pierit de mult din alte părți ale Europei.

Recomand cartea pentru că este o lucrare nemaipomenită de etnografie (veți aprecia descrierile modului în care sătenii fac nunți sau sărbătoresc zilele mari din an) și o mărturisire sinceră și plină de culoare a unei femei care a reușit să depășească o cumpănă în viață.

„Din Liverpool în Carpați. Cum mi-am găsit fericirea în inima Transilvaniei” – Arabella McIntyre Brown, 2016, editura ALL, 380 de pagini, redactare: Ioana Văcărescu, traducere: Monica Mitarcă

Cumpărați cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

3 comentarii la “CARTE Din Liverpool în Carpați. Cum mi-am găsit fericirea în inima Transilvaniei – Arabella McIntyre Brown