CARTE Pisica musafir – Takashi Hiraide


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 minute)

Nu-mi amintesc să mai fi citit o carte atît de sensibilă, descriptivă, plină de reflecții despre viață… Poate „1Q84” de Murakami s-ar apropia de aceste caracteristici, dar filonul SF este dominant acolo. Volumașul de doar 160 de pagini al lui Takashi Hiraide trece în revistă cîțiva ani din viața lui și ai soției, din epoca Showa, ani marcați de o casă foarte frumoasă în care au locuit în chirie, de niște vecini misterioși și, mai ales, de o pisică ce parcă a venit din altă lume și s-a dus în alta, la mijloc fiind tranzitul prin viața celor doi.

Pisica musafir este Mica (“Chibi”, cel mai întîlnit nume dat pisicilor în Japonia), o felină drăgăstoasă care-i vizitează pe protagoniști. Aceștia locuiesc în casa de oaspeți a unui conac vechi de 60 de ani. Modul în care pisica intră în viața lor este delicat, plin de emoție. Autorul reușește să creeze o comuniune între oameni și pisică atît de fidel încît, pe măsură ce citești romanul, simți că Mica este fiica lor, nu o pisică plimbăreață.

– Ce-o fi cu Cling-cling de nu mai vine? zicea uneori soţia mea şi imediat auzeam clopoţelul: cling-cling!

În general, până să o vedem noi, ea deja apucase să iasă din casa vecină, cam pe la cel de-al doilea colţ de pe poteca-fulger, şi să sară prin spărtura gardului de sârmă ce înconjura curtea. Apoi venea roată de jur împrejurul verandei noastre, sărea pe pridvorul deschis, îşi urca lăbuţele din faţă pe pervazul ferestrei aflate la înălţimea genunchiului, îşi întindea gâtul şi iscodea cu privirea înăuntru.

Şi aşa a venit iarna. Mica a intrat şi ea încet-încet în viaţa noastră, ca un firicel de apă ce pătrunde iar şi iar printr-o fereastră uşor întredeschisă, se impregnează în alunecuşul abia detectabil al tocului şi creşte văzând cu ochii. Dar în acelaşi timp, odată cu firiceIul de apă, a pătruns în viaţa noastră încă un lucru, aş putea să-l numesc noroc sau destin.

Întîlnirea cu Mica se produce în aceeași perioadă în care au loc unele schimbări în viața profesională a celor doi și asta-l face pe autor să ajungă la mici tirade despre destin și scurgerea timpului. Unul dintre laitmotivele cărții este rîul, dar autorul dedică multe pagini și descrierii casei, atît în exterior cît și în interior. Descrierile sunt mereu puse în relație cu oamenii și cu Mica, ca și cum Hiraide ar vrea să arate că nimic nu este întîmplător, că locul unde trăiești este determinat de ființele din jur și invers.

Dar nu credeţi că fiinţele vii sunt înzestrate cu o capacitate înnăscută de a-şi crea propriul lor râu, oricât de mic? Aceasta se vede în mişcarea noastră continuă, în virtutea căreia mai cotim pe câte o stradă sau mai pătrundem undeva printr-o uşă întredeschisă. Şi aşa, din toate faptele noastre de zi cu zi, adunate la un loc, ia naştere un curs de apă doar al nostru. Apoi, chiar şi firul acesta mic de apă se va contopi la un moment dat cu un fluviu, căci oricât de mic ar fi, pârâul nostru tot curge şi, curgând, va ajunge în cele din urmă la fluviu.

În roman, apar și alte pisici și cuplul format din autor și soția lui dovedesc o afinitate ieșită din comun pentru feline: le place să le aibă în preajmă, să aibă grijă de ele, să le hrănească, dar în același timp le și respectă modul de viață. Iar oamenii și pisicile nu sunt singurele vietăți pe care Hiraide le descrie, le analizează sau cu care se împrietenește:

Imediat ce s-a terminat sezonul ploios, pe la mijlocul lunii iulie, în grădină şi-a făcut apariţia, pe o piatră însorită de la marginea iazului, făptura azurie a unei libelule. Să fi fost cumva odrasla libelulei care venise vara trecută să sărute curcubeul apărut din apa cu care udam eu grădina? Cu o vară înainte zburaseră prin curte, din copac în copac, două libelule, una galbenă şi una albastră, unite în chip de inimă – o inimă strâmbă şi alungită. Era oare cu putinţă ca această făptură pe care o vedeam eu acum să fie rodul iubirii lor?

Libelula mascul cu care mă împrietenisem cu un an în urmă dispăruse din grădină în luna august. Plecarea prietenului meu înaripat şi a soaţei sale, petrecută aproape în acelaşi timp cu plecarea bătrânei proprietare, m-a lăsat pentru o vreme trist. Însă aveam sentimentul că vechiul meu prieten se întorsese la mine, adus de lumina verii.

Surprizele romanului apar undeva în ultimul sfert și în ultimele două pagini. Dacă ai crezut că e un text meditativ, care poate fi citit doar pentru frumusețea imaginilor și a limbii, autorul îți servește la final cîteva întrebări retorice care te vor face să continui romanul în propria minte. Brusc, romanul liric de pînă atunci se termină ca un roman polițist! Știu că sună prea general, dar v-aș dezvălui întreaga cheie a cărții dacă v-aș da indicii despre cele două surprize, așa că vă predau ștafeta.

“Pisica musafir” de Takashi Hiraide, 2016, Ed. Polirom, traducere și note: Diana Tihan, 161 de pagini

Cumpărați cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *