CARTE “Povestea asasinilor mei” de Tarun J. Tejpal


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)

India… țară mitică, teritoriu încărcat de religie și simbolism, o regiune fascinantă, în care te poți pierde și regăsi în același timp…

“Hai să lăsăm vrăjeala!”, cam așa spune Tarun J. Tejpal în cele aproape 600 de pagini ale romanului „Povestea asasinilor mei”. Pentru că el ne duce într-o Indie reală, plină de personaje fără scrupule, de politicieni corupți, de un sistem de justiție fără sens, de violență. Dacă nu ar povesti aceste lucruri cu umor, ironie și cu aluzii culturale, ne-am deprima de la primele 50 de pagini. Am descoperit în acest volum o lume și o atmosferă apropiate de cele înfățișate de Jim Crace și un autor fermecător, destul de similar lui David Lodge.

Dacă aș povesti pe scurt despre ce este vorba, poate nu m-ați crede că este o tramă atît de simplă: personajul principal află că tocmai a scăpat de o tentativă de asasinat la care urmau să participe cinci bărbați. Habar nu avusese de asta și nu va afla mare lucru nici în restul poveștii. Dar de la această situație absurdă pornește o întreagă frescă a societății indiene contemporane, de la Delhi pînă în cele mai îndepărtate zone ale țării.

Reușim să pătrundem în diverse caste, sfere ale societății și cotloane promiscue ale “incredibilei Indii”. Din cînd în cînd, Tejpal aruncă un intermezzo în care povestește cum a ajuns fiecare din cei cinci presupuși asasini să intre în slujba răului. În afară de aceste personaje, de Jai (partenerul său de la revista la care lucra), de Sara (amanta lui de cîțiva ani), de polițiști și avocați, mai sunt o mulțime de personaje pitorești. Mie mi-a plăcut Sippy, un fel de om bun la toate de la redacția revistei:

Când am început să urc scările, Sippy încă scotocea, harnic nevoie mare, în sertar. Abia după câteva minute avea să-şi dea seama că scena aceasta se terminase demult. Aşa era el, avea un soi de metabolism cu reacţie întârziată. Când schimba un bec, mai schiţa de câteva ori gestul de a-l roti după ce acesta se aprinsese. Adeseori, când făcea mici reparaţii în jungla de fire şi siguranţe de la principalul tablou electric de sub scări, se mai întâmpla să atingă un fir neizolat şi să se aleagă cu un şoc electric; vedeam cu toţii scânteia mânioasă care ţâşnea din fire şi apoi, câteva secunde mai târziu, Sippy sărea cât colo, ţinându-şi mâna strâns şi văicărindu-se: „Vai, pe maică-mea moartă, aoleo, pe maică-mea moartă!“ Băieţii din birou îi spuneau Unchiul Petardă şi toată lumea îi dădea răstit indicaţii de câte două, trei, patru ori. Dacă se simţea vreodată ofensat, nu o arăta deloc. Te întâmpina întotdeauna cu o faţă serioasă, dispus să facă orice i se cerea.
Când am deschis uşa biroului meu de la etajul doi, telefonul cânta deja. Era tot Sippy, care mă întreba dacă voiam nişte ceai. Abia am apucat să aprind luminile şi să ridic jaluzelele de plastic, că telefonul a ţârâit iar. Tot Sippy. Voia să ştie dacă să-mi aducă şi o chiflă cu omletă. Tocmai deschideam calculatorul, când m-a sunat iarăşi. O omletă sau două? I-am răspuns:
— Aoleo, afiirisitule, o sută de omlete! Şi toate să fie rotunde ca nişte fudulii şi scoase direct din curul găinii!
După obişnuita întârziere, mi-a zis:
— Bine, domnu’.

În partea serioasă a romanului, avem corupție, violență și un stat în stat. Miniștrii fraudează guvernul, avocații apără sau acuză la comandă, rețeaua subterană economică prosperă.

Aşadar, Kapoorsahib avea nepreţuita şi dificila sarcină de a menţine armata indiană bine echipată. Era o vocaţie fantomatică – în ceea ce privea restul lumii el şi munca lui nu existau. Delhiul era plin de asemenea oameni, care activau în spaţiul acela ireal dintre zi şi noapte, dintre legal şi ilegal, dintre guvernamental şi particular, dintre naţional şi internaţional. Pentru treaba făcută, companiile europene vărsau zeci de milioane de dolari în numeroasele conturi bancare elveţiene ale lui Kapoorsahib, iar la rândul său, plin de generozitate, el vărsa sume frumuşele în numeroasele conturi elveţiene ale diferiţilor politicieni şi birocraţi. Unii erau de părere că mai mulţi bani ai indienilor se aflau în băncile elveţiene decât în trezoreria statului.

Cît despre ancheta privind cei cinci asasini și sistemul judiciar din India, ehei, aș putea vorbi ore în șir, dar aș strica din surprizele romanului! Cert este că vă veți întrista și amuza în același timp citind despre inutilitatea legii în acest stat și vă veți îngrozi un pic aflînd că, de fapt, cetățeanul nu prea are nimic de spus, deși legea, chiar și în India, ar trebui să fie aceeași pentru toți.

Mustaţa îi fremăta şi ochii îi străluceau de informaţii.
— Spuneţi-mi.
— E adevărat, dumneavoastră nu ştiuserăţi nimic.
— Eu v-am spus!
Şi-a dezvelit dinţii de rozător într-un rânjet larg.
— Nu suntem plătiţi să credem ceea ce ne spuneţi dumneavoastră. Suntem plătiţi ca să aflăm adevărul.
Am zâmbit rece şi l-am întrebat:
— Întotdeauna?
— Întotdeauna. Trebuie să aflăm adevărul întotdeauna. Însă nu să-l şi comunicăm întotdeauna. Comunicarea sau ascunderea lui este o decizie care le aparţine superiorilor noştri. Naţiunea este o întreprindere vastă, complexă şi splendidă. Orice adevăr care nu-şi găseşte locul în ea este periculos, antinaţional şi nu are dreptul de a exista.
Nu mai zâmbea, iar coada de veveriţă stătea nemişcată.
— Şi ceea ce-mi spuneţi acum – e adevărul? l-am întrebat.
— Eu cred că este.

Vă recomand această carte densă, plină de umor, de pitoresc, de absurd, dar și de iubire. Aha, tocmai am descris India, nu-i așa?

“Povestea asasinilor mei” de Tarun J. Tejpal, 2016, Editura ALL, 568 de pagini, traducerea: Ioana Văcărescu

Cumpărați cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *