CARTE “În spatele blocului” de Mara Wagner


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 10 minute)

Cartea “În spatele blocului” este cea pe care aș fi vrut eu s-o scriu, dacă aș fi avut un pic de talent și aș fi fost mult mai tînăr. Este o colecție de simboluri, scene, tipuri de oameni și situații din perioada comunistă, brodată pe povestea unei familii tipice din anii ’80 din România.

Mara Wagner se transpune în Maria, personajul principal. Ea ne trece cu candoare și cu multă minuțiozitate prin întîmplările unei copile care se maturizează încet. Trama propriu-zisă nu este nemaipomenită, dar este un suport perfect pentru a zugrăvi o epocă destul de recentă și sumbră, care însă devine colorată și interesantă cînd este văzută prin ochii unei tinere.

În spatele blocului, Dragoș sufla cornete prin ţevi lungi de plastic alb, legate iscusit unele de altele, cu benzi de leucoplast astfel încât instalaţia să arate ca puşca lui Rambo. Era evident lucrarea unui baiat mai mare, fratele ei nici cornete din hârtie nu era în stare să ruleze prea bine, mereu se ruga de ea.
— De unde ai ţeava? îl întrebă ea când ajunse aproape de bloc.
— De la Mircea, răspunse ţâncul şi arătă spre blocul vecin, unde locuia băiatul care-i dăduse caseta.
— Şi cum, ţi-a dat-o aşa, pe gratis?
— Da.
Mircea continua să o curteze, deci, în timp ce Manu, după acel bilet, o lăsa să fiarbă la foc mic, fără să mai dea vreun semn. Maria intră indispusă în scară.

Avem de toate în cartea Marei Wagner:

  • jocurile și idilele din spatele blocului;
  • lupta pentru note bune de la școală;
  • țevile cu cornete și alte jucării improvizate;
  • păduchii cu care se pricopseau copiii în vacanța mare etc.

Am povestit și eu o parte din lucrurile observate de mine în acei ani și o parte din scenele care m-au marcat, deci evident că m-am identificat mult cu Mara, dar și cu o parte din celelalte personaje de aceeași vîrstă cu ea. Ba chiar și cu admirația pentru Michael Jackson, pentru al cărui concert am făcut pe timpuri greva foamei!

De data asta din difuzoarele casetofonului se revărsă o piesă cunoscută a lui Michael Jackson. Desigur, îi povestise de curând Ramonei cât de mult îl iubeşte pe Michael, avea două postere cu el, smulse din nişte reviste Bravo, primite din străinătate şi prinse cu bolduri de tapetul vernil din camera ei. Le privea îndrăgostită dimineaţa şi seara şi, de fapt, cam tot timpul, visa să-l cunoască într-o bună zi, să-i scrie o scrisoare şi să-i ataşeze o fotografie cu ea. Ţinea însă morţiş să fie una color, iar asta se putea face doar cu un aparat bun, cum avea mătuşa ei din Germania, care îi vizitase vara trecută. Făcea şi tatăl Ramonei poze, le developa în debara, pe întuneric, dar ale lui erau numai alb-negru; Maria nu se putea compromite, trimiţându-i lui Michael Jackson o poză alb-negru. Mai ales că ştia deja că, pentru poză, avea să îmbrace puloverul albastru în degrade, pe care i-l tricotase mama iarna trecută şi care-i venea atât de bine. Părul şi-l va ridica, îl va tapa şi îşi va face un palmier în vârful capului, cum avea Madonna. N-avea cum să nu-l impresioneze pe Michael, era sigură că-i va trimite măcar un autograf, dacă nu chiar o scrisoare.
Pe Michael Jackson îl văzuse prima oară pe o casetă video, după ce se terminase filmul. Mereu erau câteva videoclipuri muzicale trase în continuarea filmelor, până se umplea banda. Michael Jackson, Sandra, Sabrina, CC Catch, Madonna. Puteai vedea in clipurile lor cum se îmbracă fetele din străinătate şi cum îşi poartă părul. Maria era fascinată de videoclipuri, urmărea fiecare mişcare a cântăreţilor. Începuse s-o atragă Michael Jackson cu cârlionţii lui pe frunte poate şi pentru că îl întâlnea negreşit la sfârşitul fiecărei casete video. Iar videoclipul în care ieşeau morţi din morminte şi apoi se transforma şi el într-unul şi dansau împreună i se părea înfricoşător şi atrăgător totodată.

Când venise în vară mătuşa, îi adusese o casetă cu hituri la modă, dar o singură melodie era cu Michael, aşa că era binevenit cadoul de la Mircea. Doar mama ei va avea de comentat, ca de obicei, că se ascultă numai prostii în ziua de azi, că nu mai e muzică de calitate, cum făceau Beatles. Maria nu ştia cine sau ce erau Beatles, căci din discurile vechi ale părinţilor nu mai rămăseseră decât Rita Pavone, Orietta Berti şi nişte Tudor Gheorghe, dar era absolut sigură că acei Beatles nu aveau cum să fie mai grozavi decât Michael al ei.

Tatăl Marei este un personaj pitoresc. Autoarea încearcă să-i confere o personalitate aparte, vizionară, dar nu-i acordă destul timp încît să atingă pe deplin acest scop. Oricum, îți va rămîne în minte acel bărbat care stă tot timpul în fața calculatorului preistoric și învață să programeze sau să joace jocurile specifice începuturilor informaticii.

Sunt preocupat de viața cotidiană în comunism și am citit destul de multe cărți pe acest subiect, așa că voi încadra cartea “În spatele blocului” la memorialistică, nu la beletristică. Este admirabilă încercarea autoarei de a re-crea scene binecunoscute celor care au trăit în comunism, cum ar fi momentul în care primeai un prețios pachet cu de toate din străinătate:

Spre sfârşitul săptămânii o sunase mama şi-i dăduse o veste grozavă. Pachetul din Germania, pe care-l aşteptau de vreo două săptămâni, sosise în sfârşit la poştă şi tatăl îşi făcuse timp să-l ridice. Petrecuse aproape toată dimineaţa la un ghişeu, până când reuşise să intre în posesia coletului, care fusese înainte verificat cu atenţie de către angajaţii poştei, ca nu cumva să conţină ceva care ar fi putut periclita, Doamne fereşte!, socialismul.
Funcţionara desfăcuse pachetul deja desfăcut sub ochii lui şi extrase rând pe rând obiectele din el: două pungi de făină, două de zahăr, două cu fulgi de ovăz, două cutii de cacao, o tabletă de ciocolată, două pungi de ursuleţi gumaţi, un pachet de cafea boabe, trei periuţe cu trei paste de dinţi, patru săpunuri Fa, un spray Rexona, trei pachete de absorbante intime pentru femei, un pachet sigilat cu cinci dischete, un walkman nesigilat, flacoane mici cu esenţe de prăjituri, nişte plicuri de zahăr vanilat şi praf de copt, un set de carioci, trei pixuri şi încă alte câteva mărunţişuri. Nici urmă de lista care conţinea inventarul pachetului. Mătuşa trimitea întotdeauna şi o listă în pachet, pe care era notat cu răbdare contabilicească fiecare lucru aflat în interior. Ştia toată lumea că pachetele sunt desfăcute şi verificate înainte să fie predate destinatarilor şi că, la verificare, mai dispăreau din obiecte. Mătuşa insă continua să trimită lista în pachet, deşi ştia că fratele ei nu o va primi vreodată, însă în acelaşi timp o trimitea şi în scrisoare separată. Astfel aveau cu toţii o idee despre ce şi cât se fura la fiecare pachet.

Aceeaşi metodă cu scrisoarea o aplica şi atunci când voia să le trimită mărci germane, cadou cu ocazia zilei de naştere a vreunui membru al familiei. Strecura o bancnotă de douăzeci de mărci între copertele unei felicitări şi spera să ajungă. Uneori mărcile ajungeau intacte şi atunci destinatarul jubila de fericire, căci îşi putea cumpăra ceva de la ul din foaierul vreunui hotel din centru pentru turişti străini. Maria alegea mereu salamul de Sibiu, ca să aibă pentru pacheţelul zilnic de şcoală. Dar erau şi ocazii în care plicul ajungea deja desfăcut, banii nu mai erau şi atunci se consolau cu cele câteva rânduri scrise pe felicitare şi cu gândul că măcar nu fusese o sumă prea mare.

Sau modul în care se organizau serile de vizionat filme pe casete video, documentat pe larg în filmul “Chuck Norris vs. communism” și care e legat în mod iremediabil de vocea Irinei Margaretei Nistor:

Vizionările se întâmplau, de regulă, mai multe seri la rând, în funcţie de durata perioadei pentru care împrumutai aparatul video. Nu erau mulţi care aveau asemenea aparate, fie erau primite de la rudele din străinătate, fie cumpărate pe bani grei, dar erau şi mulţi care cunoşteau pe cineva, care ştia pe altcineva care avea video. Astfel că aparatul era împrumutat pentru câteva zile, până se vizionau toate casetele, împrumutate şi ele, apoi era returnat proprietarului. Casetele video, cutii mari şi negre din plastic, de dimensiunea unei cărţi, care aveau înăuntru o bandă magnetică, conţineau de obicei filme înregistrate de la posturile TV ale altor ţări, peste care se suprapunea o traducere românească, făcută de cineva la prima mână. Majoritatea filmelor erau traduse de aceeaşi voce feminină, uşor nazală şi tare nesuferită Mariei la început. Nimeni nu ştia cine era doamna sau cum se numea, Maria şi-o imagina mereu cu o coafură creaţă, înaltă şi roşcată. Cu figură severă de doamnă directoare de şcoală şi rujată puternic. Treptat, se obişnuise cu timbrul vocal, îi devenise familiar şi n-o mai deranja, ba chiar începuse să-i devină simpatic şi, când întâlnea câte-un film dublat de altă voce, simţea o vagă dezamăgire.

Recomand această carte tuturor celor născuți în anii ’60-’70, care au înțeles cît de oribil a fost regimul comunist, dar care și-au păstrat atunci cumpătul, integritatea și copilăria colorată.

“În spatele blocului” de Mara Wagner, 2017, Editura Nemira, 264 pagini.

Cumpărați cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *