CARTE Spovedania unui preot ateu – Ion Aion 1


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 11 min)

„Spovedania unui preot ateu”, scrisă sub pseudonimul Ion Aion, este o carte în care fostul preot Ilie Toader își aruncă necredința mărturisită, frustrările personale și nemulțumirile la adresa Bisercii Ortodoxe Române (BOR) și a ortodoxiei în general.

Contextul

Ilie Toader (37 de ani) a fost un preot cu o reputație ireproșabilă, doctor în teologie și asistent universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă. A slujit vreo 11 ani în parohii din Buzău și Vrancea. Însă chiar din al 2-lea an de Seminar Teologic, și-a dat seama că ceva e putred în religia creștină și mai ales în cea ortodoxă. Bănuielile i s-au întărit când a citit în SUA câteva lucrări despre începuturile creștinismului în lume și când a aflat, printre altele, că euharistia, de exemplu, nu a fost o practică instituită de Isus, ci era un obicei iudaic vechi.

Trecem peste faptul că, în interviul video realizat de Recorder și în alte declarații online, Toader (Aion) vorbește de parcă adevăratele lecturi folositoare în practica teologică le-a realizat abia după ce și-a terminat doctoratul și începuse să predea. Trecem și peste faptul că autorul nu ne dezvăluie adevărata dramă personală care l-a făcut să renunțe la preoție, dincolo de convingerile sale anti-BOR. Ajungem la faptul că acest roman este o literaturizare a vieții și activității „părințelului” (termen des folosit în carte), care află că are cancer și-și înscenează propria moarte.

„Maică, nu așa trebuie să vorbească un preot!”

Cel mai mult m-a amuzat în carte limbajul colorat. Preotul din roman este unul „de lume”, unul care-și expune trăirile lumești, îndoielile, micile uri față de semeni, dar și rarele puseuri de altruism și iubire față de enoriași.

Poate cea mai spumoasă scenă este cea în care un purice îl „atacă” pe popă chiar în timpul slujbei. De altfel, puricii sunt dușmanul aproape invizibil al purtătorului de sutană neagră și sufocantă (citiți un fragment în acest sens la Historia). Apropo, am apreciat că Aion (Toader) demistifică tot felul de obiecte, obiceiuri și ritualuri cu care suntem obișnuiți de mici, după botezul nostru obligatoriu în religia creștin-ortodoxă. Iar celebra mantie pînă-n pămînt nu putea scăpa de puțină terfelire:

De mulți ani port haina preoției. În religia noastră se numește reverendă sau sutană, fiind potrivit canoanelor, neagră și lungă până-n pământ. “Lungă și neagră ca moartea”, cum ar zice Micu. De fapt, este o rochie simplă, fără niciun fel de fasoane, uneori sufocantă și mereu căptușită cu purici, mai ales vara; alteori incomodă, când dau peste vreun ateu încrâncenat, din tipologia ochelaristului imberb pe care l-aș îmbăta cu o singură împărtășanie; plină de taină și chiar magică pentru unii; insuficient de lungă să ascundă de alții omul banal de sub ea; mereu prăfuită la colțurile de jos și călcată prost de nevastă-mea. Am slujit atatea Învieri, an de an, si atâtea morţi, mult mai multe, ori de cate ori s-a ivit prilejul. Am văzut atâtea naşteri şi decese, atatea vieţi… atâtea suflete pe dinăuntru, din scaunul spovedaniei, acolo unde mii de oameni, de-a lungul vremii, mi-au arătat gândurile lor, îndoielile, neputinţele, durerile, dar mai ales toate mizeriile ascunse în viscerele lumii. Ale lumii tale, rahatule care te uiţi la mine, ale lumii tale pe care o cunosc acum ca nimeni altul. Toate păcatele au îngenuncheat rând pe rând înaintea mea, odată cu soţiile, amantele, babele, moşii, profesorii, studentele, cerşetorii, bolnavii, toţi muribunzii acestei lumi. Preoţia m-a purtat prin subteranele omenirii. Când m-am hirotonit eram doar un copil. După primele spovedanii, m-am maturizat. După primele înmormântări, m-am abrutizat. După atâtea slujbe, m-am plictisit… de moarte… Se va-ntâmpla ceva rău, simt asta. M-am săturat de studiul ăsta antropologic al omului religios. Cândva m-a fascinat, dar acum, că am văzut totul, mă dezgustă îngrozitor.

Într-un fel, unele fragmente din carte mi-au adus aminte de poveștile lui Creangă despre școala de catiheți. Însă Aion este un preot cu picioarele pe pămînt, pragmatic, mereu în luptă cu timpul și empatic pe alocuri. Iar uneori este atît de absorbit de slujba sa încît uită și de mica șpagă pe care orice popă o primește, indiferent de ocazie:

Părintele, banii, unde ai plecat?
Când am împărtăşit-o prima dată, chiar m-am întors din pridvor după bani, fără să ştiu că baba îmi întindea mâna goală. Au urmat, bineînțeles, scuze nepregetate, bocete adiacente, căutări artificiale, promisiuni cu duiumul, aşadar încă vreo câteva minute de inhalații. Acum însă, grație experienței acumulate și conduitei preoțești desăvârșite, mă mulțumesc doar cu slujirea în sine, fără a nădăjdui la foloase trecătoare. Ba mă și închin de bucurie în timp ce ies grăbit pe poartă, respirând abundent aerul curat al dimineții de iarnă. Lumea asta nu ne oferă cât aer am vrea noi să respirăm…
— Săr’ mâna… trage matale zăvorul la poartă…

Din păcate, autorul a dorit să pară mai înțelept decît îi permit experiența și lecturile. De aceea, cartea este presărată cu așa-zise reflecții despre menirea peotului, despre credință, ba chiar despre religiile lumii. Însă aceste „perle” cugetătoare nu trec dincolo de nivelul perorației, ca să nu mai zic că ele conțin și unele inadvertențe științifice și teologice.

Nu mai ştiu ce ziceam… În final, am înţeles că religia și credinţa sunt două lucruri diferite, iar eu aveam de gând să predic doar despre cel din urmă. Religia este o teorie, o sumă de idei mai mult sau mai puţin valoroase; credinţa este o trăire personală, uneori nespus de preţioasă pentru bietul om care nu mai are nicio altă speranţă în afară de ea. Religia este exterioară; credinţa, lăuntrică omului. Religiile sunt diferite între ele, vechi sau foarte vechi. Credinţa este cam aceeaşi indiferent de apartenenţa religioasă, se naşte şi moare odată cu fiecare credincios. Să fiu mai pedagogic: când te vede ursul rătăcit prin pădure şi porneşte spre tine parcă zburând de fericire, nu te agăţi de religie, de perihoreza trinitară despre care habar nu ai. Nu te amăgeşti nici măcar cu fericita împărăţie a lui Dumnezeu (care se apropie scuipând bale) sau cu veşnicia sufletului (cine ştie dacă sufletul sau veşnicia mai scapă din ghearele fiarei?), ci te agăţi strict de dorinţa de a trăi, de credinţă, adică tot de tine. „Stai, ursule, că mă rog la Dumnezeu: Doamne, ajută-mă! Doamne, opreşte-l! Vineee!!! Doamne, ajută-mă să fug cât mai repede de el!”

Este mai bine dacă vei consuma cartea luînd-o doar ca pe un intermezzo amuzant. Nu neg faptul că fostul preot a vrut să rupă gura tîrgului cu acest roman, ba chiar el este construit pe un anumit șablon de marketing, dar graba cu care textul a fost trimis editurii este evidentă în cea mai mare parte a sa.

Nu e însă nimic rău în a rămîne în minte cu scenele pitorești din ritualurile ortodoxe, precum „tradiționalul” sărut oferit mortului în biserică:

Sărutul morţii — era şi asta o plăcere mizerabilă de-a mea, să-i văd cum se duc pe rând să pupe mortul, încolonaţi, unii cu dragoste sinceră, alţii strâmbându-şi mutrele cu dezgust necontrolat, alţii doar prefacându-se, întinzând din buze perfid, apoi trăgându-le la timp, chiar înainte să atingă ceva atât de contagios. La sfârşit, groparii o ridicară pe Filofteia, cu tot cu năsălie, şi ieşirăm toţi din biserică. Cerul înnegurat de vifor şi praf căpătase culoarea pământului, parcă întreg pământul se înălţa la ceruri. Totul era livid şi rece ca pielea Filofteii. Un tremur nestăpânit îmi scutură fiinţa. Clopotul bătu rar şi greu anunţând moartea, ecoul nu se mai termina. Dricul vechi tuşi răguşit, apoi porni cu un oftat înecăcios. Coloana morţii se urni agale, dezordonat. Aceleaşi case şterse, garduri şi ziduri spăsite, babe uscate pe la porţi, staturi umane povarnite de ani. Doar la colț cu fostul cămin, două javre rămase cu mendrele îmbârligate împiau gravitatea momentului.

În afara cărții, Toader este lipsit de substanță și interviurile cu el nu trec de unele clișee de manual de liceu (vezi, de exemplu, un interviu în Adevărul). Contează însă că, în roman, preotul este plin de viață, sclipitor pe alocuri, pune la îndoială totul și, spre final, vrea să-și testeze limitele și să exploreze un pic universul uman din jurul său.

„Spovedania unui preot ateu” de Ion Aion, 2017, Editura Curtea Veche, 176 pagini.

Cumpărați cartea de la:

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Un comentariu la “CARTE Spovedania unui preot ateu – Ion Aion

  • krossfire

    „Credinţa este cam aceeaşi indiferent de apartenenţa religioasă, se naşte şi moare odată cu fiecare credincios.” – Right :)

    Altfel, merita pusa pe lista, fie si ca exercitiu. Daca vinde, cum au vandut si altii (incepand cu Marian Godina), lucrurile vor merge in continuare in directia buna pe piata de carte din Romania.