CARTE “Fata care citea în metrou” – Christine Féret-Fleury


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 9 min)

O autoare cu un nume ca al unei flori, o carte despre lectură, cu acțiunea la Paris, o personajă principală solitară și romantică, o trecere dincolo de poartă, ca la Eliade ș.a.m.d. Cam multe elemente menite să asigure succesul acestui volum, nu credeți? Noua apariție de la Editura Nemira se încadrează clar în genul chick lit, dar hai să nu privim acest lucru cu condescendență…

Juliette are o rutină zilnică: mănîncă doi-trei biscuți și bea ceai dimineața, apoi ia metroul pe un traseu de 12 stații („Și nici măcar nu schimbi peronul!”, spunea mama ei), pentru a ajunge la agenția imobiliară unde lucrează și unde trebuie să o suporte o zi întreagă pe colega ei, Chloé. Dar are două constante:

  1. are mereu în geantă o carte;
  2. îi place să observe ce citesc ceilalți semeni în metrou.

Într-una din zile, o apucă nebuneala și coboară mai devreme cu două stații, se aventurează pe străzile capitalei Franței și intră în curtea casei ponosite dar misterioase, unde dă peste Soliman, un tip taciturn care se ocupă cu sortatul constant al cărților din casă și cu book crossing-ul. Așa că Juliette, vrînd-nevrînd, se apucă să care cărți cu ea, dar nu pentru a le lăsa abandonate în locuri publice, ci pentru a le oferi oamenilor pe care-i întîlnește.

Cartea este dominată de o anumită melancolie. Este vorba poate de copilăria cuminte și retrasă a Juliettei, de relațiile ei destrămate cu diverși bărbați, de eterna nemulțumire de sine, de curiozitatea față de Soliman și de fiica lui, Zaïde. Dar acest spleen imposibil de definit în mod clar este sursa zecilor de referințe literare de-a lungul și de-a latul volumului. La un moment dat, mă gîndeam chiar să fac lista tuturor cărților pomenite de autoare, dar oare aș fi avut timp să le citesc apoi pe toate?

“Fata care citea în metrou” este despre plăcerea lecturii și mai mult decît atît: Féret-Fleury venerează cartea, o descrie personificat, admiră autorii ingenioși, face și un pic de critică literară. Cărțile au puteri magice și o determină pe Juliette să ia hotărîri drastice privitoare la viață și carieră, ele sunt catalizatorul pe care-l aștepta de mult pentru a face o schimbare în traiul și personalitatea ei.

Iată fragmentul oficial al editurii:

Bărbatul cu pălărie verde urca întotdeauna la Bercy, întotdeauna pe ușa din faţă a vagonului și cobora tot pe acolo peste fix șaptesprezece minute – în zilele când opririle, soneriile și clinchetele metalice se succedau cu regularitate, zilele fără un aflux deosebit, fără accidente, fără alarme, fără grevă, fără opriri pentru reglarea traficului. Zilele obișnuite. Zile în care ai impresia că faci parte dintr-un mecanism bine uns, un uriaș corp mecanic în care fiecare, vrând-nevrând, își găsește locul și își joacă rolul.

Zilele în care Juliette, la adăpostul ochelarilor de soare în formă de fluture și al eșarfei mari, tricotate de buni Adrienne în 1975 pentru fiica sa, o eșarfă măsurând exact doi metri cincizeci, de un albastru-pal, ca al culmilor din zare la ora șapte, într-o seară de vară, sau de oriunde, pe înălţimile din Prades, cum te uiţi spre Canigou, se întreba dacă existenţa ei avea mai multă importanţă pe lume decât a păianjenului pe care îl înecase chiar de dimineaţă în duș.

Nu-i plăcea asta – să îndrepte jetul spre corpul mic, negru și păros, să se uite cu coada ochiului cum picioarele subţiri se agită frenetic, apoi se strâng brusc să vadă insecta rotindu-se, ușoară și insignifiantă ca o scamă de lână smulsă din puloverul ei preferat, până când apa o trage în jos, prin sifon, astupat imediat cu o mișcare energică.

Asasinate în serie. Zi de zi păianjenii reveneau, ieșeau din conducte și ţevi după un periplu cu începuturi îndoielnice. Să fi fost mereu aceiași care, odată azvârliţi în adâncuri întunecate, greu de imaginat, în mărun-taiele orașului semănând cu un imens rezervor de viaţă colcăitoare și fetidă, se desfăceau, înviau, apoi își reluau urcușul sortit aproape de fie-care dată eșecului? Juliette, ucigașă vinovată și scârbită, se vedea ca o divinitate neîndurătoare și, totuși, distrată sau prea ocupată mare parte din timp să-și îndeplinească misiunea, veghind cu intermitenţe asupra gurii de acces în infern.

Ce sperau păianjenii odată ajunși pe uscat – ca să zicem așa? Ce că-lătorie hotărâseră să facă și în ce scop?

Poate că bărbatul cu pălărie verde i-ar fi putut răspunde, dacă Juliette ar fi îndrăznit să-l întrebe. În fiecare dimineaţă, își deschidea servieta și scotea o carte învelită în hârtie fină, aproape transparentă, bătând de asemenea în verde, pe care o desfăcea cu gesturi tacticoase, precise. Apoi strecura un deget între două pagini deja separate de o bucată lungă și îngustă din aceeași hârtie și își începea lectura.

Cartea avea titlul Histoire des insectes utiles à l’homme, aux animaux et aux arts, à laquelle on a joint un supplément sur la destruction des insectes nuisibles1.

Mângâia legătura pestriţă din piele, cotorul decorat cu fir aurit, de unde titlul ieșea în evidenţă pe fond roșu.

O deschidea, o apropia de faţă, îi inspira mirosul mirosea, cu ochii pe jumătate închiși.

Citea două-trei pagini, nu mai mult, ca un gurmand care savurează un chou à la creme cu o linguriţă de argint. Pe chip i se contura un zâmbet enigmatic și mulţumit – pe care Juliette, fascinată, îl asocia cu Motanul de Cheshire din Alice în Ţara Minunilor. Din cauza desenului animat.

În staţia Cambronne, zâmbetul se ștergea, lăsând loc unei expresii de regret și dezamăgire; împăturea la loc hârtia, punea cartea înapoi în ser-vieta ale cărei închizători scoteau apoi un pocnet sec. Și se ridica. Nici măcar o dată nu-și oprise privirea asupra lui Juliette, care, stând pe scaun în faţa lui – sau în picioare, agăţată de bara lustruită zilnic de sute de palme înmănușate sau nu –, îl sorbea din ochi. Se îndepărta cu pași mărunţi, cu spatele perfect drept în paltonul încheiat până la gât, cu pălăria înclinată pe sprânceana stângă.

Fără această pălărie, fără acest zâmbet, fără această servietă în care își ţinea comoara, probabil că Juliette nu l-ar fi recunoscut. Era un om ca atâţia alţii, nici frumos, nici urât, nici atrăgător, nici antipatic. Un pic corpolent, fără vârstă, mă rog, de o anumită vârstă, ca să vorbim în clișee.

Vara este pe sfîrșite, ba chiar unii spun că am intrat deja în toamnă. Anotimpurile se îngînă acum și parcă nu îndrăznesc să-și predea și preia ștafeta. E cînd soare, cînd plouă un pic și ziua devine tot mai scurtă. Exact acum ar fi bine să puneți mîna și ochii pe această carte, pentru că exact asta este atmosfera în care Juliette aterizează și cu ajutorul căreia se transformă!

“Fata care citea în metrou” de Christine Féret-Fleury, 2017, Editura Nemira, 206 pagini.

Cumpărați cartea de la:


 

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *