DOCUMENTAR „Ouăle lui Tarzan” – Alexandru Solomon


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 min)

„Ouăle lui Tarzan” de Alexandru Solomon este al 3-lea film asupra căruia vă atrăgeam atenția acum ceva timp și bine am făcut că l-am văzut, mai ales după o zi plină de “scăpări” în Drupal și detalii care mi-au mîncat din productivitate.

Acțiunea are loc în Suhum, capitala Abhaziei, o mică republică nerecunoscută oficial (decît de Rusia și alte vreo două țări mici), aflată pe malul oriental al Mării Negre, de care poate mulți dintre voi n-au auzit. Pe o colină deasupra orașului, se întinde parcul unui institut medical de cercetare pe maimuțe, înființat de sovietici în anii ‘20. Legenda spune că a fost înființat pentru crearea unui hibrid între om și maimuță, dar creatura nu a fost zămislită niciodată.

Astăzi, oamenii și maimuțele sunt captivi într-un teritoriu răvășit de război și decenii de cruzime, fiind și unii și alții victimele unor serii de experimente nereușite. Institutul mai supraviețuiește din unele comenzi ale companiilor farmaceutice de testare a unor medicamente pe maimuțe. Clădirile complexului sunt într-o stare deplorabilă, angajații sunt aceiași de 50 de ani (cu unele tinere excepții), dotarea a rămas încremenită în perioada de dinainte de Primul Război Mondial.

Spațiu încremenit

La discuția de după vizionare, Solomon a mărturisit că a citit cîte ceva despre acest institut și apoi a fost la un congres la Soci, unde a fost omagiat Lapin, succesorul doctorului Ivanov (cel care inițiase experimentele și care a cerut autorităților bani pentru înființarea institutului).

Dar asta era prin 2011.

A urmat o serie de navete România – Abhazia, sute de ore filmate și a venit și finanțarea, grație eforturilor Adei Solomon. Regizorul a învățat limba rusă timp de un an, a avut colaboratori de nădejde și s-a atașat de acei oameni și de acele locuri.

La proiecția filmului final, în iunie, în mica sală de vreo 25 de locuri din Suhumi, au asistat majoritatea personajelor documentarului și cîțiva invitați ai lor. Deși impresia a fost de sumbru, oamenii au recunoscut că asta este Abhazia – “un teritoriu suspendat în spațiu și timp”, cum spunea Solomon la discuție. Cam aceeași impresie din partea lor cum sunt cele din partea românilor care-i acuză pe unii regizori autohtoni că “propagă o imagine negativă a țării noastre”.

De fapt, nuanțele politice ale documentarului au atras o indignare voalată din partea unui spectator georgian de la vizionarea de presă de la Cinema Elvire Popesco. El l-a acuzat indirect pe regizor că face propagandă pro-Rusia prin compasiunea ce transpare în film față de abhazi și față de războiul din anii ’90. Cam aceleași lucruri se spun mereu, aceleași substraturi se găsesc mereu, despre documentarele lui Solomon (vezi „Kapitalism…”); sau, cum ar spune Toma Caragiu în celebrul monolog: “Mă, cine-l ține p-ăsta-n brațe?”

M-am bucurat că am văzut o creație total diferită de ceea ce a scos pînă acum regizorul român. Chiar el a mărturisit că a fost un gest intenționat, că a vrut să intre într-o cultură și într-un subiect cu totul diferite. Și nu numai că „Ouăle lui Tarzan” este un documentar diferit, dar este straniu, plin de suspans, te ține în priză pînă la final. Cu unele nuanțe artistice, fără voice-over și fără “burtiere”, filmul spune povestea institutului din fosta republică sovietică, vorbește despre situația precară a abhazilor de astăzi, ridică în discuție dilema Dzeu/Darwin.

Îți vor rămîne în minte:

  • bătrîna directoare cocîrjată care este uimită că tinerele ei angajate de la institut cred în Dzeu și au îndoieli în ceea ce privește fundamentele științifice ale înrudirii omului cu maimuța (oare pe ce lecturi se bazează tinerele cercetătoare?);
  • angajata care a avut și are grijă de mai mulți pui de maimuță ca și cum ar fi copiii ei;
  • scenele în care maimuțele sunt chinuite pentru a li se preleva o seringă de sînge, în timp ce directorul adjunct propovăduiește tratamentul uman față de animale.

Documentarul are material destul încît să-ți rămînă în suflet și, de ce nu, să te facă să afli mai multe despre ciudatele experimente din anii ’20 din Uniunea Sovietică și din alte părți ale lumii. Filmul intră în cinematografe în 6 octombrie. Mai puteți citi una-alta, scurte texte scrise de Solomon, pe un blog în engleză atașat documentarului.

“În viață, ne motivează să mergem mai departe ce este în imaginația noastră, nu în realitate. Acesta este poate lucrul care ne deosebește de maimuțe”.Alexandru Solomon

Foto: Tarzan’s Testicles
Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *