CARTE Aviatorul – Evgheni Vodolazkin


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)

De ce să nu recunosc, îmi place intertextualitatea și am o doză de misticism reprimată undeva în mine, de aceea uneori îmi plac coincidențele. Așa că tocmai ce văzusem “Ouăle lui Tarzan”, documentarul lui Alexandru Solomon și filmul “Realive”, în timp ce citeam “Aviatorul” de Evgheni Vodolazkin.

Așa că mi s-a părut că universul, în înțelepciunea sa, îmi transmite ceva anume, din moment ce laitmotivul renașterii (sau al vieții de după moarte, cum vreți să-i spuneți) revenea, ba chiar numele proiectului de criogenie – LAZARUS / LAZAR – apărea atît în al doilea film pomenit, cît și în carte. Pe de altă parte, documentarul este filmat într-o fostă țară sovietică, iar „aviatorul” din carte se trezește în Rusia viitorului (viitor pentru el, prezent pentru noi).

Dar ce prescurtare nimerită totuşi – LAZAR, chiar dacă ai în vedere că eu n-am zăcut numai patru zile. Am văzut icoane care înfăţişează învierea lui Lazăr: el iese din criptă, iar oamenii care stau în jur îşi astupă nările. Bun… Potrivit descrierii lui Geiger, când m-au scos din azot nu arătam nici eu grozav. Ce-i drept, nu miroseam.
[…]
Am auzit? Şi da, şi nu. La Solovki existau câteva laboratoare despre care nu se ştia nimic precis – nici felul activităţii lor, nici măcar denumirea. Dar oamenilor unuia dintre ele — după cum începeam să înţeleg, chiar ai acestuia — li se spunea în lagăr lazari. Odată chiar am întrebat pe cineva de ce li se spune lazari, dar atunci nu am primit răspuns.
[…]
În viaţa fiecărui lazar venea clipa când i se injecta somniferul şi era trimis la congelare. Injecţia era cea din urmă manifestare, una secretă, de milă faţă de obiectul experimentului, şi venea din partea academicianului Muromţev. Înalta conducere apreciase că trebuia să fii nu numai viu, ci şi vioi la congelare. Dar academicianul, considerând pe drept cuvânt somnul o formă de viaţă, s-a abătut de la această dispoziţie, şi lazarii i-au fost recunoscători. Oricum ai intoarce-o, în împărăţia lui zero absolut e mai uşor să te cufunzi în somn. Înainte de injecţie, lazarii îşi aminteau deseori zicala rusească potrivit căreia somnul nu e o piedică pentru moarte. Aplicată la obiectivele lui Muromţev, zicala suna cinic, dar, în mod ciudat, chiar ea îl întărise pe academician în hotărârea de a injecta somniferul.

Criogenia salvează timpul?

Innokenti Platonov este congelat, de dragul cercetării științifice. Se trezește într-un spital “special”, unde are parte de un doctor bine pregătit și de o asistentă… plină de compasiune. Șpilul primului sfert al cărții este că doctorul curant îl pune pe pacient să-și scrie senzațiile și observațiile într-un jurnal, fără să-i ofere detalii despre prezentul din acel moment. Rezultă un mozaic care se construiește lent, însă care nu va plictisi deloc cititorul. Sunt o mulțime de constatări, de note despre modul în care pacientul percepe lumea, apoi sute de fragmente de amintiri pitorești, încît vei vrea să citești mai departe.

Este o carte dominată de reflecții despre timp, viață și moarte, dragoste, morală și societate. Pacientul știe că a renăscut din azot și este conștient că această nouă viață nu este firească, dar și că nu se va putea adapta în veci la societatea total schimbată față de cea din urmă cu peste 50 de ani.

Raiul e absenţa timpului. Dacă timpul se va opri, nu vor mai fi evenimente. Vor rămâne neevenimentele. Pinii, uite, o să rămână, jos – maronii, noduroşi, sus – netezi şi chihlimbarii. Agrişul de lângă gard n-o să piară nici el. Scârţâitul portiţei, înăbuşit de plânsul copilului din vila de-alături, prima bătaie a ploii pe acoperişul verandei – tot ceea ce nu e suprimat de schimbarea guvernelor şi de căderea imperiilor. Tot ceea ce se înfăptuieşte pe deasupra istoriei — în afara timpului, eliberat.

Cea mai tulburătoare situație este cea în care se căsătorește cu fiica celei pe care a iubit-o înainte de înghețarea artificială realizată de savanții ruși, dar acum nu face asta datorită dragostei, ci a unui fel de datorie față de memoria acelei femei din trecut. Obsesia lui este să lase ceva în urmă, dar, odată îndeplinită această misiune, pare că nu mai are de ce să trăiască.

O chichiță foarte inspirată a autorului este că, la un moment dat, cele trei personaje principale scriu în propriul jurnal. Spre final, cartea este realizată din fragmentele de jurnal ale celor trei. Dacă la început notele de jurnal sunt marcate temporal și autorii se semnează, în ultimele pagini aceste granițe se estompează și cititorul va simți că nu mai are nevoie de repere temporale, deoarece a ajuns să cunoască istoria, prezentul și caracterul personajelor atît de bine încît se poate ghida singur către deznodămînt.

— Ce tot scrieţi acolo?
— Descriu obiecte, senzaţii. Oameni. Scriu în fiecare zi acum, cu speranţa că le salvez de la uitare.
— Lumea Domnului e prea mare pentru a conta pe reuşită aici.
— Ştiţi, dacă fiecare va descrie părticica lui, cât de mică, din această lume… Deşi, la drept vorbind, de ce mică? Se va găsi întotdeauna cineva cu o cuprindere destul de mare.
— De exemplu?
— De exemplu, un aviator.

Iată un volum cu care trebuie să ai răbdare, dar care te va recompensa pe măsură. Începe cu mister, conturul personajului principal este trasat pagină cu pagină, apoi suntem răsplătiți prin detalii din trecutul lui, pentru ca apoi cartea să curgă firesc, în prezentul literar. Retrageți-vă pe o canapea confortabilă, aprindeți veioza care luminează exact două pagini din cartea deschisă și visați…

„Aviatorul” de Evgheni Vodolazkin, 2017, Editura Humanitas, 368 de pagini


Cumpărați cartea de la:


 

Nu-i așa că merită distribuit articolul?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *