Carmen mi-a declanșat amintiri legate de primul telefon mobil și primul abonament de voce. Era prin 1999, eram la masterat și bursa mergea în continuare. Apăruse pe piață Connex (actualul Vodafone), venise și Dialog (actualul Orange) și cel din urmă introdusese serviciul de telefonie mobilă Alo.
Am stat și am cugetat zile întregi la variantele de abonamente. Nu erau prea multe. M-am oprit la unul care costa 20
de dolari pe lună și avea parcă 15 minute incluse. Da, atît. Era foarte scump pentru că încă nu se formase o masă de clienți care să permită abonamente flexibile. A, serviciul SMS încă nu fusese introdus la Dialog, dar a apărut destul de repede.
Primul meu telefon mobil era un Motorola D460, o cărămidă enormă. Bombat, cu o antenă pe care trebuia neapărat să o ridici cînd vorbeai, dacă voiai să se și audă ceva. În afară de vorbit, mare lucru nu puteai face cu el. Cartela SIM se introducea complet în el, prin partea de jos. Se vedea, nu exista vreun sistem care să mascheze cardul.
I-am luat o frumoasă husă care se închidea în spate și avea o clamă cu care-l puteai prinde la brîu. Dar cum să-l prinzi, că era tare caraghios și te durea mijlocul pe stradă! Nu mai spun că nu mai puteai pune nici o haină peste el…
Avea niște vibrații care te băgau în sperieți. Avantajul era că îl încărcai rar. Practic, dacă în afară de a vorbi nu puteai face nimic cu el, nu se consuma bateria cum se întîmplă azi cu smartphone-urile.
Înainte de a-mi lua acest telefon cu abonament, mai vorbeam la telefonul lui Adi Soare. Stăteam în cămin și lui îi plătea radioul abonamentul. Era un fel de telefon public, așa mai apucam și noi să ne sunăm părinții.
a, si voi, si voi? maica-mea zice ca nu-i frumos din partea mea (mai ales sa vorbesc la tel de la baie…)
de fapt, miza e controlul, v-ati prins. ACTA din casamea.
Tata avea unul aproape de două ori mai mare. Tot Motorola. Cărămidă veritabilă!
Si inca una cu telefoane: inainte de moda telefoanelor mobile a fost moda telefoanelor fixe ascultate. Cel putin la noi asa se zvonea ca ar fi, pentru ca lucra tata in Politie. Mama, ca sa faca haz de necaz, imi spunea sa ridic receptorul si sa spun ce jucarii imi doresc, ca la capatul celalalt al firului e Mos Craciun, care aude si inregistreaza tot :))
Eu am inceput cu un Sagem luat de ai mei ca sa ma ”poata contacta” cand mai plec prin tabere si alte dracii. Asta era pe undeva spre finalul generalei. Trist e ca telefonul ala nu m-a atras deloc (desi as fi putut fi foarte cool printre pusti) si am ajuns sa folosesc propria jucarie vreo 3 ani mai tarziu si aia de nevoie.
Când aveam în jur de 8 ani, părinții mei munceau ca sălbaticii pentru hrană, iar eu nu aveam cu cine să stau acasă. Prin urmare, prietena lor de la centrală (aia manuală, vă amintiți cu toții) binevoia să mă țină la serviciu până termina programul. Așadar, de luni până vineri, de dimineața până seara la 8, stăteam cu tanti Nela. Ce vremuri … parcă o aud „Alo, aici centrala. Aloooo, aloooo, aici Berevoiești, cu Schitu Golești, vă rog! Cu Schitu Golești, vă rog! 941, Schitu Golești, vă rooog!” Și urla de se auzea de la ușa exterioară a primăriei. Cel mai mult îmi plăcea atunci când ascultam conversațiile oamenilor. Deși se auzea destul de prost, era amuzant. Știam multe secrete d-ale sătenilor, deși nu înțelegeam eu prea multe la vârsta aia. Îmi plăcea doar ideea de a asculta.
Prin urmare … da, se ascultau conversațiile la greu. Toate centralistele faceau asta când se plictiseau și aveau apeluri puține. De SRI și de Poliție, nu vă spun. :))
A și mă mai fascina panoul de recepție … era imeeens, cu niște cabluri asemănătoare mufelor Jack, dar mult mai mari și cu beculețe multe. Se aprindeau (portocaliu) de fiecare dată când suna cineva la centrală și stăteau aprinse (roșu) pe întregul parcurs al conversației. Când se termina conversația, se stingea.