CARTE Între transformare și adaptare. Avataruri ale cotidanului în regimul comunist din România


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 min)

Este primul volum scos de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) pe care am pus mîna. Cartea este o colecție de studii științifice, plus cîteva recenzii. Însă nu trebuie să vă sperie adjectivul “științifice”, pentru că sunt texte ușor de înțeles, chiar și de cineva care n-a mai citit pînă acum memorialistică din perioada comunistă a României.

“Cotidianul” din titlu este explorat în mai multe domenii și din mai multe puncte de vedere:

  • viața muncitorilor din centrele siderurgice;
  • alimentația publică;
  • viața în închisoarea de reeducare;
  • modul în care se asculta postul de radio Europa Liberă etc.

N-am înțeles ce caută în volum studiile despre propaganda și ideologia din literatura comunistă și “House pARTy”, pentru că cele două texte nu se prea înscriu în ideea din titlu. Chiar și așa, cartea este un tezaur de documente și mărturii și m-a făcut să-mi dau seama că, oricît de mult ai citi și ai afla despre viața cotidiană din acele timpuri, tot găsești ceva nou de fiecare dată.

De exemplu, după aceleași principii după care le erau repartizate locuințele muncitorilor din zona Hunedoara, tot așa a ajuns Bucureștiul să fie fragmentat pe cartiere locuite de diverse clase sociale: protipendada politică în zona Unirii, mai-marii partidului în zonele Cotroceni și Primăverii, militarii în… Militari și Drumul Taberei etc.

Cel mai notabil aspect a constat în dezvoltarea unor legături între diferiți muncitori originari din aceeași regiune geografică, care și-au menținut relațiile chiar și după stabilirea într-unul dintre cele două orașe. Acest fenomen a determinat o oarecare segregare teritorială la nivelul spațiului urban, regăsindu-se în distribuția populației în diferite cartiere ale orașelor în funcție de zona de proveniență și în cimentarea unor relații de serviciu care s-au dovedit mult mai puternice decît constrîngerile legislative ale puterii decizionale.

Tot de aici am aflat că scrisorile trimise la postul Europa Liberă ajungeau acolo pe căi ocolite, de cele mai multe ori înmînate pe ascuns unor cetățeni care ieșeau din țară. O altă ciudățenie o constituiau bucătăriile de bloc, care, alături de cantinele restaurant (cantină la prînz și restaurant cu servire la masă seara) și unitățile “Gospodina”, erau menite să suplinească serviciile restaurantelor tradiționale. Apropo, n-am găsit nimic despre “lacto-barurile” care împînziseră la un moment dat orașele, în care se servea orice altceva (alcool) decît lapte (care nu era de găsit).

Fragmentul despre cofetării mi-a adus aminte de anii copilăriei cînd, mai ales duminica, mergeam cu părinții la cofetărie, ca să mîncăm cîte o prăjitură și să bem un suc de la un dozator care învîrtea continuu lichidul – toate astea în timp ce stăteam la măsuțe foarte joase, ca de pitici. Din acest volum aflu că Pepsi-Cola din care mai beam cînd eram mic începuse să fie fabricat la Constanța, de la sfîrșitul anilor ’60, pe baza licenței americane.

Despre modurile în care deținuții trăiau în închisorile comuniste am mai citit și mi-au dat fiori serioși pe spate poveștile despre “experimentul Pitești”. În textul despre închisoarea de la Aiud, sunt trecute în revistă metodele prin care deținuții reușeau să-și confecționeze materiale de scris:

  • minele de creion erau create din funingine din sobă sau din carbocif cu săpun uscat;
  • cerneala se făcea din combinarea diferitelor medicamente pe care le primeau de la dispensarul închisorii, ca albastrul de metil;
  • ca suport de scris, se foloseau cîrpe rupte din cămăși, indispensabili, batiste, ștergare;
  • pentru a obține ață pentru firograme (mesaje cusute), desfăceau saltelele și scoteau fire;
  • tuburile de pastă de dinți confecționate din plumb puteau fi folosite pentru a scrie pe hîrtie.

Marele merit al cărții este că studiile cuprinse între copertele ei deduc, din documentele de la CNSAS, cum se descurcau românii în acele vremuri cumplite, dar fac și o radiografie a modului în care statul totalitar încerca să înnăbușe orice semn de libertate sau, din contra, să ofere mici supape (cum erau meciurile de fotbal pe stadioane).

“Între transformare și adaptare. Avataruri ale cotidanului în regimul comunist din România” – Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, vol. VIII, 2013, Editura Polirom, 286 de pagini.

CUMPĂRAȚI CARTEA DE LA:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.