(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)
S-au adunat mai multe de zis de cînd am ajuns la Kiev, dar nu le voi spune pe toate. Îmi aduc însă aminte de aeroportul foarte aglomerat de saptămîna trecută, asemănător unei gări, de şoferii de taxi asemenea şacalilor, care te abordează imediat ce uşile glisante automate de după controlul vamal se deschid, de cafeaua de 5 dolari (nu am luat, nici chiar aşa!), de aşteptarea de două ore şi ceva.
Apoi hotel în centru, fost comunist, actual comunist. Nimeni de la serviciile hotelului nu vorbeşte ruseşte. Cele două babushka de la recepţie au stat o veşnicie pentru a înregistra 4 paşapoarte şi 4 cartonaşe. Centrala telefonică din anii 70 de la recepţie stă cuminte, legată cu un cablu de perete, nostalgică probabil pentru timpurile în care încingea firul roşu.
La hotel, cheia nu stă la recepţie, ci la un fel de îngrijitor aflat la fiecare etaj. Alte babuşti şi aici, deşi nu toate în vîrstă. Camerele mici, îmbîcsite, mobilier ce-mi aminteşte de defilările de 23 august, televizor ce prinde numai posturi în rusă şi ucraineană, frigider rusesc solid care face gheaţă în maxim două ore. Toate acestea compensate de locul hotelului – Maidan, acolo unde a avut loc revoluţia portocalie şi unde acum susţinătorii Iuliei Timoşenko încearcă să sensibilizeze populaţia. Fanii ei stau în corturi, piaţa e plină de steaguri, în fiecare seară e cîte un discurs şi se dau concerte.
Micul dejun la hotel conţine şi sarmale şi varză călită, iar cafeaua aici înseamnă ness şi apă fiartă. Totul este compartimentat, aşezat, numerotat. Cînd vii seara la hotel, un alt îngrijitor de după recepţie îţi cere cartonaşul personal, ca să-ţi predea cheia.
Iar cînd voi mai beneficia de Internet, voi povesti şi ce caut aici de fapt.
Se spune „blinciki”, nu „blicinki”:)
Aşa e, sorry.