(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)
Alexandru Tănase a predat acest text despre Anca Parghel ca parte a unei teme la unul dintre examenele sale de la masterat. Mi-a permis să-l reproduc aici:
Anca Parghel mi-a spus că mă iubeşte…
De fapt, cui nu i-a spus ca îl iubeşte?! Această iubire a Ancăi venea din suflet şi se îndrepta către toţi cei care o înconjurau. Cu siguranţă se simţea împlinită datorită copiilor ei, Ciprian şi Tudor, care i-au urmat îndrumările devenind doi artişti de marcă ai jazz-ului românesc, însă această împlinire venea şi din faptul că provoca zâmbete la auzul minunatei sale voci.
Îmi aduc aminte că, după un concert extraordinar al ei, susţinut la Muzeul Naţional de Artă al României, am luat masa împreună la un restaurant din apropiere care se dorea a fi destul de elegant. Seară, sfârşit de săptămână, localul plin, Anca şi restul oamenilor. Nu a durat mult să le atragă atenţia prin râsul ei sincer. Bineînţeles că nu a putut să se abţină şi a început sa cânte, seducându-mă în primul rând pe mine şi apoi pe toţi cei prezenţi. M-a întrebat: “Ce vrei acum? O canţonetă italiană?” şi a început fără a aştepta ca eu să-i răspund. Ciprian, apărut şi el mai târziu, îi tot spunea “Mama, se uita lumea la noi…”. Deşi venea după o zi foarte obositoare, aplauzele de la sfârşit i-au reîncărcat bateriile si atunci am realizat ca asta era menirea ei, să umple inimi de fericire.
Nu ştiam că în acele momente, ea ducea o luptă grea cu o boală mult prea nedreaptă pe care o mai învinsese o dată. Nu ştiam că nici măcar copiii ei nu aflaseră încă de problemele ei. Aveam sa aflu doar în momentul în care a fost internată şi nu a mai putut ascunde. A explicat tuturor că reacţia oamenilor ar trebui sa fie una de bucurie atunci când se gândesc la ea si de aceea nu a vrut să spună nimănui.
Acum, vorbele sunt de prisos şi nu putem decât sa fim alături de Ciprian şi de Tudor. Să le dorim continuarea tradiţiei create de Anca, aceea de a împlini inimi.