România: In God We Trust şi care e problema? 3

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 min)

Acum mulţi ani, un grup de studenţi belgieni veniţi într-o vizită de documentare în România avea să descopere un fapt tulburător: în ţara noastră, există o realitate „teoretică” şi una „practică”.

Ne-au întrebat dacă trebuie să valideze cîte un bilet de autobuz de fiecare dată cînd se urcă într-un autobuz nou, deşi merg în aceeaşi direcţie. Le-am spus că teoretic este obligatoriu, chiar dacă ei erau obişnuiţi la ei în ţară să-şi cumpere bilet de tip transfer, cu ajutorul căruia schimbi mijlocul de transport fără să plăteşti un nou bilet. „Practic”, le-am explicat noi, „puteţi să nu mai validaţi altul, dacă mergeţi una sau două staţii, că n-o fi foc”.

La fel de miraţi au fost cînd le-am explicat că, „teoretic”, la Gara de Nord ar trebui să se anunţe trenurile şi în altă limbă decît româna şi că ar trebui să existe signalectică în limbi străine, dar „practic” nu se întîmplă asta pentru că nu ne pasă.Studenţii belgienii au plecat din România cu zîmbetul pe buze după ce au aflat că ţara noastră are două realităţi paralele, cetăţenii ei trăind alternativ în ambele în fiecare zi. Ei ar fi surprinşi să afle că astăzi România este ţara lui „Şi care e problema?”.

Americanii au scris pe bancnotele şi monedele lor „In God We Trust”. Banul, simbolul Americii comerciale, trustizate şi industriale, este girat de Dzeu prin poporul binecuvîntat de pe continentul cucerit de colonişti.

Noi ar trebui să scrie pe bancnotele noastre „Şi care e problema?”. O întrebare simplă, care marchează o stare de fapt: lipsa standardelor, dispariţia moralei, teritoriul unde „tout est pris à la légère”, unde nimic nu surprinde şi nimic nu pare exagerat.

Preşedintele a lovit un copil în campania electorală din 2004. Mucosul l-a enervat, precum ţîncul din casă care urlă obsesiv şi nu ţine cont de rugăminţile tatălui de a tăcea. Băse i-a administrat un dos de palmă şi băiatul a rămas mut de uimire. În jur erau sute de oameni care au văzut scena. Nici unul nu a deschis gura atunci în semn de protest şi nici 5 ani după aceea, pînă cînd filmarea a fost folosită ca armă de răzbunare.

Preşedintele a lovit un copil în public. Şi care e problema?

Filmul cu agresiunea a fost difuzat de mai multe televiziuni din România, ignorîndu-se regelementările din Legea Audiovizualului care spun că minorilor nu trebuie să li se arate faţa şi nu trebuie difuzate imagini cu ei în ipostaze jenante. Ceva mai tîrziu am aflat numele complet al băiatului şi reşedinţa.

Jurnalismul TV din România a făcut un gest eroic: şi-a bătut joc de un minor. Şi care e problema?

Preşedintele României a cerut să se demonstreze că filmul respectiv nu reproduce realitatea. Un institut i-a sărit în ajutor şi a certificat faptul că acea înregistrare este o înregistrare. Probabil Băse ar putea cere să se demonstreze că este femeie şi un alt institut i-ar oferi în timp util un astfel de certificat.

Bunul simţ ne spune că o înregistrare video este o copie e realităţii. Preşedintele spune că nu este. Şi care e problema?

Mai multe posturi de televiziune au explotat secvenţa cu preşedintele bătăuş timp de mai multe zile. Publicitatea a curs gîrlă, publicul s-a uitat cu nesaţ, dar anumite posturi au fost amendate cu sume mai mari decît altele.

CNA a aplicat dublu standard în acest caz. Şi care e problema?

Moderatorul unei emisiuni televizate în direct îi pune pe cei doi candidaţi la preşedinţie să jure pe Biblie pentru lucruri triviale. Evident că persoanele îşi bat joc de acest moment rizibil în sine: unul bate darabana în timp ce îngaimă o încercare de jurămînt, celălalt jură cu o turnură a frazei care îi stîrneşte imediat pe analişti.

O dezbatere televizată are la sfîrşit un moment în care argumentele logice sunt abandonate şi se trece la emoţiile religioase. Toate astea într-un stat laic. Şi care e problema?

Este ţara în care negrul e gri, în care realitatea e simulată zilnic, în care morala şi deontologia sunt cuvinte ruşinoase. Noi suntem problema?