(Re)cunoaște-ți orașul, băi țîcă! 3

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 min)

La acel curs, scopul era ca toată grupa să facă o publicație pentru studenți. Curs de tehnoredactare, dar de ce să nu fie frumoasele pagini umplute în InDesign cu texte scrise chiar de ei, nu copiate alandala de pe Web? Chestii practice, nu teoretice, cum ar veni. Ajunsesem într-un impas: numai eu credeam că sunt o mulțime de subiecte în jur, ei nu le vedeau. Am tras pe tablă o linie verticală pe mijloc, cu un marker roșu care mirosea a spirt. În stînga, subiectul, în dreapta, unghiul de abordare. Cu greu am pus pe listă trei subiecte. E greu cu anul întîi… Oare făceam eu ceva greșit?

Am ajuns la proximitatea spațială și am sugerat un top al felurilor de mîncare din cantinele din „campusul“ Leu. Exercițiu jurnalistic de bază, nu? A picat pe o studentă sarcina de a merge în toate cantinele (Groapa, În fund, La Jeg) ca să testeze chiftele, pentru că ne pusesem de acord asupra faptului că o chiftea este esența foamei, un compromis gastronomic sud-est-european. Avea de scris un text mic și amuzant despre gustul și prețul lor în toate cele trei cantine. Dar n-a vrut să meargă acolo chiar atunci, deși laboratorul era de patru ore, aveam timp berechet. A trecut peste „chiar trebuie, dom’ prof?“ și „mi-e așa o lene…“, ca să ajungă la „haideți, îl scriu pentru data viitoare și nici nu trebuie să merg acolo“. Mintea mea se chinuia să caute argumente pentru lipsa de voință a studentei la Jurnalism de a merge pe teren. Adică la 300 de metri depărtare de scaunul pe care stătea în laborator!

Zdrang!

Așa s-a auzit fisa picînd, de parcă nu e fisa pica într-un telefon public, ci o roată de tren se rostogolea într-un canal lăsat descoperit pe stradă. Da, ne e frică de proximitate. Visăm la teritorii îndepărtate și nu ne știm casa, cartierul, orașul. Știm oameni care trăiesc peste mări și țări și nu știm ce zace în sufletul membrilor familiei, al prietenilor, al celor pe care-i vedem zilnic în metrou la aceleași ore.

Mi-a venit amintirea asta în timp ce mă plimbam prin Buzău aseară. Oricum aveam de făcut mișcare 30 de minute după 8 ore de stat la laptop, așa cum spune anunțul de interes social de la TV, deci de ce să nu fac două lucruri și să mă gîndesc la din astea în timp ce pășesc, nu-i așa? Treceam pe lîngă Școala generală nr. 15 și mi se părea totul mai mic, așa cum spunea o studentă buzoiancă odată pe FB. În curtea școlii, unii jucau fotbal. Era nocturnă, aveau echipament, totul era cum trebuie. Era străin totul dar nu-mi era teamă, cunoșteam cotloanele.

Mă strecurasem pe străduțe mai devreme, încercînd să merg paralel cu Bd. Unirii, traversasem pe la Biblioteca Județeană și ajunsesem pe „bulevard“. După Crîng, am zărit nocturna de pe stadionul Gloria, probabil se juca ceva. Am vrut să merg direct spre casă, dar am luat-o încet spre Școala 15, pe lîngă piața acoperită. Am recunoscut terenul unde făceam orele de PTAP (Pregătirea Tinerilor pentru Apărarea Patriei, vă explic altădată, e cu pușcoci cu alice și multă caterincă) și locul unde fusese chioșcul de unde luam un mozaic (un fel de salam de biscuiți) în recreația mare.

Totul

Mi s-a părut familiar și atmosfera aceea mi-a învăluit ideile nostalgice ca o pătură subțire dar caldă. M-am felicitat că am fost atent la ce mi s-a întîmplat cînd eram țîcă și că am fost curios să observ. Acele informații acumulate atunci se întorc în mintea mea, în orașul meu natal, sub formă de amintiri și mă fac să nu mă mai simt străin în el ca atunci cînd veneam numai în weekend-uri sau cînd petreceam doar o scurtă vacanță.

Țîncule, cunoaște-ți acum orașul, ca să-l recunoști mai tîrziu, impregnează-te cu senzații, locuri și oameni, ca să ai cutiuța cu amintiri plină. Nu se știe cînd e nevoie să scoți o delicatesă de acolo, ca să-ți treacă iernile mai ușor…