Nici un telefon nu mai sună cînd eşti singur 2

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)

Spune-mi, părinte, de ce atunci cînd vorbim cu Dzeu

se numeşte rugăciune
şi atunci cînd Dzeu vorbeşte cu noi
se cheamă schizofrenie?

Am primit cu plăcere invitaţia lui Ariel la premiera piesei Telefonul la Teatrul evreiesc de stat. Amînată o dată din cauza unui accident la picior suferit de protagonistă, reprezentaţia a avut loc în 2 octombrie.

A fost prima oară pentru mine la Teatrul evreiesc. Mi-a plăcut atmosfera din sala cochetă, unde intrarea spectatorilor s-a făcut pe un fundal muzical cu piese ale lui Michael Jackson. Aveam să aflu că muzica avea legătură cu începutul piesei şi cu unele momente de pe parcursul ei.

Am admirat energia şi talentul Roxanei Guttman (interviu cu ea la Amdoar18ani.ro), mai ales în partea de început, cînd actriţa şi-a etalat talentele coregrafice à la Michael Jackson. A fost un „one woman show” plin de emoţie, cu o apariţie în final a actorului Rudy Rosenfeld.

Am perceput drama personajului principal, o actriţă decăzută, fără angajamente artistice, care-şi caută sprijin moral în conversaţii prin perete cu vecina, în discuţii cu planta din apartament şi în convorbiri telefonice cu interlocutori imaginari. Poate pe alocuri prea plin de tragism, repertoriul scenic al Roxanei Guttman a acoperit o suită de emoţii şi mesaje pe care numai o actriţă cu experienţă l-ar putea aborda cu uşurinţă şi talent.

Am observat în piesă o gamă de dualităţi rar întîlnită într-o succesiune atît de rapidă în creaţiile dramatice: protagonista şi eul ei, ea şi planta, ea şi vecina, ea şi fiecare interlocutor la telefon, cele două păpuşi, personajele imaginare – bărbat şi femeie, reprezentate prin picioarele încălţate diferit etc.

Da, îmi place cînd actorul se consumă pe scenă, cînd mă epuizează emoţional pînă la finalul piesei. Din perspectiva asta, parcă minutele lungi de aplauze şi florile din final au fost prea mici pentru un efort actoricesc atît de mare.

Foto: Oglinzi de argint