(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 1 min)
Niciodată nu-mi face plăcere să văd politicieni, darămite să-i mai văd şi live. Aşa că m-am bucurat aseară că am ratat intervenţia lui Geoană (sau era Ponta, că mereu îi încurc pe ăştia doi, de parcă ar fi Ben Stiller şi Adam Sandler…).
La discursul lui Ghişe mi-am închis chakrele, pentru că tocmai mîncasem mîncare chinezească şi plăcintă fast-food şi nu voiam să mi se facă rău.
Aceste două intervenţii au fost momentele neplăcute ale serii. Dar, ca să te bucuri, trebuie întîi să suferi. M-am bucurat de prezenţa unor oameni cunoscuţi şi chiar dragi. Păcat că locul strîmt nu a permis interacţiunea socială, dar tot m-am conversat pe scurt cu cîţiva.
Au fost bloggeri, jurnalişti care au trecut prin FJSC, jurnalişti care urăsc FJSC şi mulţi FJSCişti. Deci m-am simţit ca acasă. A, a fost şi Ariel :-).
Premiile libertăţii de exprimare (Freeex, adică Agenţia de Monitorizare a Presei) mereu m-au amuzat într-un fel trist (vezi clipul de mai sus). Sunt premii autoironice pentru breaslă sau premii care ne arată că n-o ducem deloc bine în presa autohtonă. Şi constatăm asta în fiecare an. Dar, cu puţină mîncare, cu nişte băutură gratuită şi cu oameni cunoscuţi şi care fac lucruri bune, mai uiţi de necazuri.
Ne vedem la Premiile Freeex 2012!
Vasăzică eu nu mă încadrez nicăieri. Dar nu-i nimic, măcar ai recunoscut în mod public că ţi-s drag (am tras concluzia asta pentru că şi noi ne-am conversat, nu?). :)
Ei, îmi ştii glumele doar… Sigur că-mi eşti drag, chiar mă faci să recunosc public?
Autoironia e bună. Nu știu cât de utilă mai poate fi în presă, dar e un exercițiu bun pentru mușchiul numit creier. O profilaxie care previne îngroșarea exagerată a obrazului.
O profilaxie din ianuarie 1990 încoace.