Alunişul văzut de Alina E. Niculescu 1

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 11 min)

Mă opresc şi trag adânc aer în piept. Îmi rotesc privirea în jur: asupra mea stau aplecaţi brazii, un petic de cer senin mă spionează printre ramuri, liniştea pădurii devine palpabilă… E un loc plin de istorie, un loc care invită să fie descoperit, explorat…şi despre care nu s-a scris foarte mult.

Unii spun că nu se mai produce reportaj literar în România. Alina E. Niculescu nu este de acord cu ideea asta şi încearcă să facă ce poate ca să schimbe situaţia. Unde mai poţi publica azi la noi reportaj literar? Hm, nici un răspuns…

Alina E. Niculescu are 34 de ani şi este buzoiancă. A absolvit liceul B. P. Haşdeu (pe vremea aia, concurentul direct al lui Eminescu pe care l-am absolvit eu) şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine (Universitatea din Bucureşti). A făcut masterul Mass-media şi Comunicare la Universitatea Spiru Haret.

Alina a cutreierat prin munţii Buzăului, a observat, a fotografiat. Iată rezultatul muncii sale:

Aşezările rupestre de la Aluniş

Chihlimbarul din judeţul Buzău era cunoscut şi de domnul Mihnea Vodă şi de soţia sa, Neaga, căci, „precum stă scris în bisericuţa din Aluniş de pe Valea Boului, Domnul şi Domniţa au vizitat micuţa biserică pe la 1578, înzestrând-o cu o uşiţă încrustată cu mai multe cioburi de chihlimbar de o rară frumuseţe. Bisericuţa din Aluniş, tăiată într-un enorm bloc de gresie de către ciobanii Vlad şi Simeon, pe la 1277, se află la câţiva metri de un pârâiaş, în malurile căruia există bogate straturi de chihlimbar.”

Drumul către această bisericuţă trece prin sat. Este îngust, de abia are loc să-l străbată o maşină; un drum de ţară, bolovănos, cu pietre ascuţite, care te zdruncină la fiecare mişcare şi care pune în pericol cauciucurile. Mai bine îl parcurgi pe jos: puţină mişcare nu face rău nimănui, iar dacă vremea te ajută, te poţi lăuda cu o drumeţie frumoasă.

Lângă curtea bisericii un panou te anunţă:

„Cele aproape 30 de peşteri naturale şi antropogene din munţii Buzăului sunt mai mult decât o simplă pagină de istorie. Alexandru Odobescu a fost unul din cei mai devotaţi cercetători care le-a inventariat la sfârşitul secolului al XIX-lea. În 1871 el se ocupă cu organizarea unei excursii arheologice în zona vestigiilor rupestre, la care ia parte şi pictorul Henry Trenk, în desenele căruia se recunosc şi astăzi.”

Bisericuţa este cufundată într-o linişte profundă, chiar dacă nu suntem singurii vizitatori. Câţiva oameni au grijă de mormintele presărate în micul cimitir… Ne apropiem… chiar în spatele unei cruci din lemn sculptat zărim, doar la câţiva paşi de noi, o primă peşteră săpată în gresie. În interiorul ei: o altă cruce – din piatră, de data aceasta.

[nggallery id=2]

Ne îndreptăm iar către biserică: faţada din lemn vopsit în culoare albastră poartă o tăbliţă care te informează: „Monument istoric”. Câteva icoane şi cutia pentru donaţii şi pomelnice sunt şi ele expuse afară, la intrare. Interiorul bisericii, altarul – sunt săpate în gresie. Icoane, masă, băncuţe, scaune, cutia cu lumânări, altarul împodobit – nimic nu lipseşte.

Despre această bisericuţă, Basil Iorgulescu nota în 1892, în Dicţionarul său geografic: „Alunişu, fost schit de călugări în C. Colţi, pendinte de Episcopia Buzeu. Biserica e săpată în corpul unei imense stânci de piatră. Nu are inscripţiuni. Tradiţia îi atribuie o vechime de peste 1000 ani.”

Urcăm pe munte, prin pădure, în căutarea altor chilii săpate în stâncă. Drumul este destul de greu, cu porţiuni în care ne sprijinim în mâini sau ne ţinem de copaci. A meritat efortul: am mai descoperit trei aşezări. Intrările sunt în formă dreptunghiulară, la fel ca şi ferestrele. Încăperile au fost săpate manual în gresia calcaroasă care predomină în toată zona. Tehnica utilizată a fost cioplirea, cu unelte tip daltă – aşa a fost săpat chiar şi un pat. Începând cu secolul al XVII-lea, peşterile utilizate ca şi chilii se compun din una sau două încăperi. Majoritatea prezintă urme de foc, uneori şi cu găuri de aerisire.

Mă opresc şi trag adânc aer în piept. Îmi rotesc privirea în jur: asupra mea stau aplecaţi brazii, un petic de cer senin mă spionează printre ramuri, liniştea pădurii devine palpabilă… E un loc plin de istorie, un loc care invită să fie descoperit, explorat şi despre care nu s-a scris foarte mult.

În urma unor cercetări mai amănunţite realizate de geologi şi arheologi, apare în 1980 o carte, care, după cum se specifică şi în Argumentul acesteia, era foarte aşteptată: „O carte consacrată vestigiilor rupestre din munţii Buzăului, această <> particulară Carpaţilor de curbură, şi-a dorit, în primul rând, Alexandru Odobescu. Şi după el, şi-au dorit-o probabil şi alţi cercetători.”

Însă aşezările rupestre vizitate de mine sunt doar o parte din multitudinea care se află în această zonă – mai exact, între satele Nucu din comuna Bozioru şi Aluniş din comuna Colţi – care adăposteşte cel mai important complex de vestigii rupestre din Munţii Buzăului. După cum am arătat, ele se află în locuri greu sau puţin accesibile, cu toate acestea au fost studiate încă din 1871 de către Alexandru Odobescu „recunoscut ca un pasionat arheolog, care făcuse deja numeroase <> arheologice în întreaga ţară.”

Alexandru Odobescu a considerat mereu Buzăul ca fiind o zonă foarte importantă din punct de vedere arheologic, studiind-o cu interes. În lucrarea sa „Proiect de Campanie pentru Exploraţiuni arheologice în districtul Buzău”, din anul 1871, notează dimensiunile monumentelor săpate în piatră, redă o serie de detalii de teren, iar la sfârşitul lucrării notează cu creionul aspectele interesante pe care el le-a descoperit:
„Bozioru 4 cripte în piatră cu inscripţiune; Găvanele, schit; Fundăturile, schit părăsit; Sf. George, schit; Colţii (Alunişul), 1 schit părăsit (Alunişul) 2 munte foarte înalt cu 3 pietre cu clăi deasupra, scris cu litere.”
Însă primul cercetător care a analizat cu atenţie sporită aşezările rupestre din acest judeţ, încercând totodată să le popularizeze, a fost profesorul buzoian Basil Iorgulescu. În anul 1892 publică „Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău” ce conţine o serie de descrieri amănunţite, precum şi observaţii asupra inscripţiilor pe care, parţial, le descifrează.

În urma cercetărilor sale care s-au desfăşurat în perioada 1890 – 1891, el lasă următoarele observaţii:
„Aşadar, ruine de biserică săpată în stâncă M. Crucea Spătarului, în faţa fostului schit de maici Sf. George. Are 5 metri lungime şi 4 lăţime. Partea de stâncă care acoperă altarul stă încă, iar care acoperă restul s-a dărâmat. Strănile sunt săpate în piatră, ale căror urme se văd numai la peretele drept. În altar, deasupra proscomidiei, se poate citi încă această inscripţie: Pomenirea Neagoe Basarab, Pomenirea archiepiscopului Dosifteiu, Pomenirea monaniei Teodora, Pomenirea monahului Agaton.

Pe fereastra de Est a altarului se găseşte o inscripţie posterioară fondării bisericii, din care se mai citeşte: Florica…7245 (1737). La uşa intrării se văd resturi dintr-o inscripţie, devenită indescifrabilă.”

În urma investigaţiilor făcute în primăvara şi vara anului 1980, au fost descoperite noi locuinţe rupestre, numărul lor ajungând la 29. În capitolul „Elemente de datare arheologică” , Vasile Drâmbocianu îl amintea pe Pavel Chihaia, care considera că aceste aşezări rupestre au fost locuite în mai multe perioade istorice, iar „etapa medievală a schiturilor de piatră Alunişu – Nucu începe în intervalul iradierii isihaste de la Kilifarevo (1346 – 1371), deşi este posibil ca funcţia lor de lăcaşuri de cult să fie mult mai veche”. O parte din aşezările rupestre din zona Aluniş – Nucu pot fi datate „în epoca de afirmare a creştinismului în stânga Dunării” , cu alte cuvinte în secolele III – IV d. H.

Activitatea de datare a aşezărilor rupestre a fost una anevoioasă, iar cercetătorii nu au fost toţi de aceeaşi părere. Majoritatea lor a concluzionat că aşezările aparţin erei noastre. Basil Iorgulescu, însă, chiar dacă nu precizează pe ce criterii de datare se sprijină, „e singurul care coboară perioada de săpare şi folosire a aşezărilor rupestre înaintea erei noastre, în momentul când se referă la relicva denumită Casa Hoţilor: <> ”
Concluzia cercetătorilor este că perioada de săpare şi locuire a aşezărilor rupestre din Munţii Buzăului „se întinde pe parcursul a două milenii şi jumătate. Nu e exclus ca o mai mare parte din aceste aşezări să fi fost realizate în antichitate, aşa cum s-a întâmplat cu Fundul Peşterii (…), dar prin lărgirea şi amenajarea succesivă s-au distrus elementele de datare străvechi”.