Din textele studenților: Claudia Carabă


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 10 min)

Realizator de emisiuni cu şi despre muzică la postul naţional de televiziune, autorul cărţilor “Timpul chitarelor electrice” şi  “Club A – 42 de ani. Muzica tinereţii tale”, dar şi pasionat basist şi chitarist, Doru Ionescu este unul dintre puţinii oameni care a ajutat şi ajută muzica românească de calitate. Cea de-a doua carte a sa, “Club A – 42 de ani. Muzica tinereţii tale”, este o adevărată tecere în revistă a studenţimii şi a muzicii româneşti pe parcursul ultimelor patru decade.

Club A a fost locul de întâlnire a zeci de generaţii şi nici măcar o dată nu a fost considerat demodat sau depăşit. Cum v-a venit ideea să scrieţi această carte ?

De fapt, povestea este alta. În 2006 eu m-am apucat să cercetez arhivele TVR şi am scris o carte despre evoluţia muzicii folk şi rock pe parcursul anilor. Prima carte a avut 600 de pagini, apoi, după ce am revizuit-o, a ajuns la 1500 de pagini. Acesta a fost motivul pentru care nu am putut să o public. Când cei de la Club A mi-au spus că vor să scoată o carte, le-am spus că îi pot ajuta. Aşadar, am selectat din toată cercetarea doar părţile care erau despre Club A, interviurile cu formaţiile care s-au lansat acolo şi poveştile celor care pe acea scenă au susţinut ani de-a rândul concert după concert. Editura a răspuns imediat pozitiv la cererea mea şi aşa a apărut “Club A – 42 de ani. Muzica tinereţii tale”.

În aceste condiţii, care este scopul acestei cărţi?

Eu am vrut să promovez în continuare muzica de bună calitate şi să arăt cum a apărut manifestarea rock de la noi din ţară, să îi arăt evoluţia. Club A a fost unul dintre puţinele, dacă nu singurul loc în care muzica a fost lăsată să evolueze, indiferent de constrângerile politice din acea perioadă. De fapt, muzica a făcut să apară şi să se dezvolte sincroane cu caracterul occidental: liber şi capitalist, iar casele studenţesti din Bucureşti, Timişoara sau Iaşi erau cele care puteau fi alături de mişcarea rock din acea perioadă. Studenţii erau singurii care răspundeau la chemările evoluţiei muzicale.

Club A s-a declarat dintotdeauna un club studenţesc. În urma cercetărilor făcute, ne puteţi spune un anumit moment în care studenţii români au fost cel mai aproape de muzica promovată de Club A ?

Pe parcursul timpului, Club A a avut mai multe festivaluri. Primul a fost in 1969, iar al doilea, din 1971, de la Sala Palatului, a fost o adevărată demenţă. Mulţimea, formată preponderent din studenţi, era în delir. Până în acel moment, nu cred că mai fusese o asemenea manifestare în faţa scenei la noi în ţară. TVR a filmat atunci 500 de metri de pelicula, dar totul a fost distrus mai târziu. Nu am reuşit să recondiţionez nimic, dar am găsit alte materiale de la diverşi particulari.

Despre ce asemănări şi ce deosebiri putem vorbi în legătură cu Club A-ul de dinainte de 1989 şi cel de după? Dar despre studenţii care frecventau Club A atunci şi cei care îl frecventează acum ?

Întotdeauna Club A a fost o oază de libertate pentru studenţi. Atunci li se ofereau acolo spectacole de balet sau proiecţii de film, altele decât cele pe care le puteau viziona la cinematograful din oraş. Diferenţa este una mare, pentru că înainte era clubul facultăţii de arhitectură şi se intra foarte greu, reprezenta un punct de neatins atât pentru publicul larg, cât şi pentru artişti. Nici eu, până prin ’90 nu am putut intra acolo. Aşadar, înainte toată lumea voia să aibe un loc in Club A. Acum studenţii se pot duce oriunde, pot intra unde vor, când vor. Mi se pare că în Club A, fac notă discordantă doar cei care mai intră în sălile de lectură sau participă la programele culturale.

Aşadar, ce puteţi spune despre studenţii clubului, în general ?

Club A a fost tot timpul un club studenţesc, cu trupe studenţeşti şi distracţie studenţească. Aceasta este vârsta la care eşti liber, la care te exprimi fără constrângeri. Iar primele apariţii pe scenă le-au plăcut micilor artişti dintotdeauna. Înainte era vorba de fetele care îi aşteptau pe chitarişti să le ia autografe, acum este vorba de dorinţa de a vedea dansurile nebune din faţa scenei. Esenţialul e acelaşi. Din punctul meu de vedere, cel mai important este faptul că acolo li se dă şansa tinerilor de a-şi arăta creaţia. Dacă scena aia rămâne deschisă, aşa cum a fost şi până acum, e perfect. Şi, sincer, nu cred că se va schimba lucrul acesta, pentru că mereu patronii de acolo s-au identificat foarte bine cu ideea că la vârsta asta se dezvoltă cel mai bine creaţia.

Ce reacţii aţi primit din partea artiştilor care au fost alături de Club A la apariţia cărţii “Club A – 42 de ani. Muzica tinereţii tale”? Dar din partea publicului larg ?

Toată lumea a avut doar reacţii pozitive. Pe mine m-a ajutat mult, pentru că am scăpat de problema vechii cărţi despre care vorbeam mai devreme. Artiştii au fost foarte încântaţi pentru că şi-au retrăit tinereţea, la fel şi publicul din toate timpurile. Mă sună foşti studenţi de la facultatea de arhitectură să mă întrebe despre ce e vorba mai exact, iar eu le spun de fiecare dată că este vorba şi de atmosfera studenţească a localului, dar mai ales este vorba despre muzica de Club A.

Aţi declarat la un moment dat, că va apărea şi un DVD pe aceeaşi temă, dar mult mai interactiv. Aveţi în continuare acest proiect în vedere? Şi dacă da, despre ce este vorba mai exact ?

DVD-ul va fi lansat mai devreme sau mai târziu. Este vorba despre faptul că oricât de mult aş vorbi cu intervievaţii mei în emisiuni, nu ai dovada că aşa a fost, nu îi poţi crede pe cuvânt. Problema este că îmi este foarte greu să găsesc imagini necenzurate. În ceea ce am până acum, am găsit o grămadă de lucruri foarte interesante. Să îi vezi cu pletele ascunse la spate, pe Baniciu cum se mişca pe jumătate de metru, piese care păreau a urma politica de atunci, dar care aveau substrat înţeles de cine trebuia. Folkiştii şi rockerii de atunci aveau o grămadă de opere care erau interzise şi, de asemenea, erau mulţi creatori de muzică bună care nu au putut ieşi pe piaţa largă pentru că nu aveau piese despre partid şi nici despre dragoste. Aceştia cântau, probabil, doar în Club A. Asta vreau să fac cu DVD-ul ăsta! Să dau cenzura la o parte. Erau exageraţi. Chiar îmi amintesc un moment amuzant în care artiştii nu erau lăsaţi să iasă de pe scenă prin partea stângă, pentru că acest lucru ar fi putut fi interpretat ca fuga în vest. Sunt multe lucruri pe care le voi arăta prin intermediul acestui DVD.

Şi în ce alte moduri veţi încerca să mai arătaţi toate aceste lucruri ? Mai pregătiţi şi altceva ?

Sincer, da. Pregătesc un e-book pe aceeaşi temă. Am găsit un tehnoredactor genial, şi el pasionat de muzică. Da. Am găsit oameni foarte buni, dar e vorba de timp. Acest e-book va conţine atât poveşti cât şi piese, poze şi filmuleţe, bineînţeles cu drepturile de autor.

Şi cum, mai exact, va aborda acest e-book lucrurile? Sub ce formă vă gândiţi să îl prezentaţi?

Eu întotdeauna m-am ferit de cărţile de tip dicţionar. De asemenea, cred că după 15 ani nu mai contează că într-un moment s-au certat Baniciu cu Covaci. Contează atmosfera. Eu am încecat să simulez imagini cu Bucureştiul vechi, cu studentele care se duceau să ia o sticlă de bere sau de vodka pentru băieţii care urmau să coboare de pe scenă. Va fi beletristică. Vor fi poveşti muzicale.

Claudia Carabă, studentă în anul I

[box type=”info” style=”rounded” border=”full”]La cursul de tehnoredactare, studenții din anul I au avut, printre altele, de realizat o publicație în echipă. Așa cum este firesc, n-am cerut numai paginare bună, ci și un conținut bun. Voi reproduce aici cele mai bune texte (comparativ vorbind) ale bobocilor. Textele sunt publicate fără intervenții la nivelul formei și conținutului. Urmăriți tag-ul PAO de pe acest blog.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.