(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 1 min)
Dacă te uiți pe linia de est, nu vezi clopotnița. Este ascunsă de niște molizi, dar nu cred că s-au gîndit la asta cînd au plasat-o acolo.
E locul unde sunt clopotele și toaca. Nu mai știu cum a început, dar știu că, la un moment dat, tataia m-a luat cu el acolo. Vara, era răcoare cînd urcam scara în spirală. Peretele alb mă umplea de evlavie. Cînd ajungeam sus, eram pregătit să trag cu spor de lanțul clopotului.
Tataia era slab, dar pe mine mă trăgea în sus lanțul de mamă-mamă! Așa că, după un timp, m-am specializat pe toacă. Două „ciocane” de lemn și o scîndură făceau zgomot în tot satul. Am învățat ritmul în clopotniță.
Nu știam că se aude departe. După ce coboram din clopotniță, nu auzeam bine juma’ de zi. Odată, cînd nu trăgeam de lanț și nici nu băteam la toacă, am auzit de la Sile de pe uliță simfonia. Și chiar se auzea!
Mi se părea că sunt important, de aia trăgeam cu spor la clopot și băteam ca nebunul, ritmic. De unde să știu eu atunci că anunțam diverse chestii pentru sat? Păi dacă nu făceam noi, eu cu tataia, zgomotele alea, de unde știa satul de Crăciun, Paști, morți și morți?