(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)
Ei sunt cei cu care am lucrat la începutul predatului meu. Sunt studenții cu multe întrebări, destul de neastîmpărați, cu doi ani mai mici decît mine. Cei care nu știau dacă să-mi spună „dumneavoastră sau bă”. Ei sunt copiii care voiau să facă lucruri deosebite, dar împreună ne loveam de lipsa de dotare, de lipsa de spațiu sau de lipsa de interes din partea colegilor mei și ai lor.
M-am reîntîlnit cu studenții care au terminat FJSC în 2002. Vreo 15 oameni au povestit despre ei, despre schimbările prin care au trecut, despre job-urile care le plac sau de care s-au săturat. Unul dintre ei face jocuri pentru telefoanele mobile, altul lucrează în producția de film, cîțiva sunt încă în presă, un altul este cîntăreț. Nu dau nume, ca să nu se simtă cineva nedreptățit, dar îi cunoașteți, le-ați văzut semnăturile în ziar, figurile la TV, numele pe generic și i-ați auzit la radio vorbind sau cîntînd.
S-au căsătorit și au copii, au divorțat și au copii, dansează salsa și au copii, au emigrat în Spania, pur și simplu n-au copii… Sunt oameni care au creat ceva, pe plan personal sau profesional, timp de 10 ani. Unii se simt bine aici, alții s-au săturat, unii sunt blazați, alții au planuri în continuare.
A fost reconfortant să mă întîlnesc cu ei, studenții din perioada în care am investit cel mai mult suflet și cea mai mare energie în acea instituție. A fost o bucurie, dar și o tristețe în același timp, pentru că și eu și instituția ne-am schimbat, regretăm și ne gîndim că am fi făcut altfel anumite lucruri. Dar reîntîlnirea are mereu o emoție ce nu poate fi ascunsă, o nostalgie a lucrurilor frumoase care au fost. Instituția a fost doar un mediu care ne-a pus la un loc.
Mi-au spus că s-au gîndit să invite profi, dar după discuții lista s-a tot micșorat pînă am rămas doar eu. Evident că sunt mîndru de asta și le mulțumesc pentru încredere.