(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 1 min)
Pe timpuri, alergam după tramvaie, autobuze și troleibuze. Mi se părea că este ceva asimetric în a pierde mijlocul ăla de transport în comun. Parcă pierdeam o ocazie importantă. Dacă nu-l prindeam, mă gîndeam ce aș fi făcut în timpul ăla, pierdut prin așteptarea următoarei căruțe urbane.
Nu mai sunt așa. Parcă mă simt mai mîndru, mai demn, dacă nu alerg după el cînd tocmai intră în stație. Dacă se întîmplă să ajung la el mergînd normal și să urc, bine. Dacă nu, nu-i bai, îl aștept pe următorul. De aia am mereu ceva de făcut în timpul ăla. În cel mai rău caz, citesc știri pe telefonul mobil. Dar de cele mai multe ori mă uit la reacțiile celor care au alergat după el și nu l-au prins.
Așa a fost acum cîteva zile: o femeie, indignată că vatmanul i-a închis ușa în nas, mi se plîngea, căutînd compasiune. A rămas surprinsă cînd i-am spus că vatmanul a procedat corect, pentru că astfel a făcut-o să evite aglomerația și un accident nefericit (cine știe, dacă o prindea ușa sau dacă ar fi căzut pe scară?). Sunt sigur că m-a înjurat în gînd.
De fapt, timpul tot ăla e, indiferent dacă alergăm sau nu după tramvaie. Nu cîștigăm din el dacă ne suim în tramvai în ultimul moment, nu pierdem din el dacă ratăm tramvaiul și nici dacă-l așteptăm pe următorul.
Şi eu când vă ziceam! Oricum, Andrei mereu aleargă după ele. Încă mă gândesc cum să îl dezobişnuiesc.
Imi aduc aminte de o faza de la metrou: dupa anuntul de inchidere a usilor, o femeie inca fugea sa prinda metroul, usa care s-a inchis a lovit-o, astfel incat a cazut. Toti din vagon au inceput sa il injure pe vatman, se pare ca ar fi fost vina lui ca femeia s-a lovit cand a cazut, nu a ei…
La fel se întîmplă cînd îi corectez eu gramatical pe unii. Ceilalți îi iau lui apărarea, nu mie. Focalizarea pe victimă, nu pe agresor, așa e educația noastră.