Poveste cu tren >>> Un student mi-a dat 8 lei 50 4

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)

Mai deschideam ochii puțin, din cînd în cînd, suficient cît să-l văd pe fratele meu zîmbind. Lumina soarelui îi pica pe față în diagonală și crea o dungă ce părea lucirea unei săbii. Sau poate asta visam eu? Oricum, rîdea de poziția în care dormeam.

Ațipisem în timp ce stăteam pe bancheta din fața lui, într-un vagon de tren pe jumătate plin. Zgomotele seci de valize așezate pe grătarele de sus și cele ale fermoarelor de la genți mă făceau să deschid ochii din cînd în cînd.

Mai că aș fi plecat și eu cu el, numai ca să mai dorm acolo. Mă trezisem la 5 dimineața ca să-l conduc la tren. Ne-am grăbit, de teamă să nu-l piardă, dar am ajuns cu 15 minute înainte de plecare, așa că m-am prăbușit pe banchetă, chipurile să mai stăm puțin de vorbă. Și acum moțăiam.

Am întors molatic capul spre controlorul care mă întreba ceva. I-am zîmbit galeș și am închis ochii la loc. Somn în reprize de cîte 3 minute, cu vreo 10 secunde cu ochii deschiși, între reprize. M-am trezit brusc, transpirat pe frunte, cînd trenul a oprit cu un scrîșnet la Mizil.

În gară la Mizil

M-am uitat speriat la fratele meu. Zîmbea și mi-a spus că i-a fost milă să mă trezească, știa că sunt obosit. Dormisem de la Buzău la Mizil și n-aveam bilet. I-am tras o înjurătură frățească, i-am zis „pa” și am coborît repede.

Am intrat ca un bezmetic în clădirea modernă a gării, încercînd să reperez casele de bilete. Atunci m-a abordat tipul ăla solid, îmbrăcat într-un tricou alb cu dungi orizontale albastre și care zăngănea o legătură de chei prinse de un breloc cu un Turn Eiffel care avea unul dintre picioare rupte. Nu, nu voiam un taxi înapoi la Buzău, n-aveam bani de așa ceva. Voiam cu trenul. Lîngă taximetrist, un alt tip, probabil coleg cu el, rînjea sadic admirînd scena și se holba la coșul meu de pe lobul urechii drepte. Mda, era vina mea că-l zgîndărisem și se înroșise.

Cu un leu nu-mi puteam lua bilet. Atît aveam în buzunar și știu de ce: cînd mă întorceam de la gară, după ce-l conduceam pe frate-meu, urma să cumpăr o franzelă de la chioșcul din stație.

La automatul de bilete de tren, o femeie cu o pălărie de paie albă, prinsă cu o panglică roșie, vorbea cu aparatul. Voiam să o rog să-mi dea bani de bilet, dar m-am abținut. În fond, cum m-ar fi putut ajuta cineva care vorbea cu un automat de bilete?

Studenții

„Dom’ prof, ce faceți prin Mizil?”, m-a întrebat tînărul.

Un student dintr-o grupă cu care avusesem ore în semestrul anterior, nu mai știam cum îl chema. Nu cred că am răspuns la întrebare, ci m-am aplecat exact atunci să-mi leg șiretul, probabil ca să cîștig timp pentru a fabrica un răspuns decent. Din geacă, din buzunarul de la piept, a căzut PET-ul de jumate cu țuică din Ardeal, de la unchiu’ Ionică. Era pentru frate-meu, uitase să pună sticla în bagaj, o luasem eu în ultimul moment din frigider, gustasem din ea înainte să o pun în buzunar, ca să fiu sigur că nu e apă. Nu înșurubasem bine dopul, mă grăbeam…

Eram plin de țuică între și pe picioare, cu șireturile desfăcute, transpirat, cu un coș roșu pe lobul urechii drepte. Și studentul încă mai aștepta un răspuns. L-am rugat să mă împrumute cu 8 lei 50, pentru un bilet pînă la Buzău. Mi-a zis că nu are, dar face rost și a ieșit brusc pe ușa spre oraș a gării. Și eu ce urma să fac cu valiza lui? Miroseam a țuică.

Nu s-a întors el, ci un alt student, unul din anul doi parcă, mustăcind. Era clar, deja mă gîndeam la mesajele de mess și de FB pe care și le vor da în seara aia, ca să povestească scena în care un Hari transpirat, mirosind a țuică, cerea bani de bilet de tren în gară la Mizil… Mi-a dat 8,5 lei, da, chiar atît: 8 de 1 leu și una de 50 de bani. I-am mulțumit, i-am zis să ia el valiza colegului și am zbughit-o spre automatul de bilete.

Înapoi spre Buzău

Probabil mă rătăcisem, pentru că acolo nu mai era nici un automat de bilete. De fapt, era acolo un aparat, dar de cafea. În fața lui, un bărbat cu o pălărie de paie ponosită vorbea la telefonul mobil în timp ce băga fise în aparat. Atunci mi-am dat seama că nu există afișaj în gara aia și am vrut să întreb la Informații cînd e următorul tren spre Buzău. Dar unde să întreb, pentru că acolo nu erau decît chioșcuri, unul de ziare și unul de dulciuri și alcooluri… Nu mai vedeam nici ușa spre peron și s-a făcut brusc liniște, de parcă mașinile care se auzeau mai devreme fuseseră toate ridicate în aer de vreun OZN.

OZN, OZN, ozeneule, teduc, te-aduc, teduc, te-aduc… Devenea prea ciudat totul, nu era pentru mine situația aia și cred că, exact din cauza ciudățeniei acelei scene, creierul meu a decis să-mi trezească organismul. Se auzea un țiuit și fratele meu mă zgîlțîia ușor. „Băi, hai, coboară, pleacă trenul peste un minut!”

Ațipisem pe bancheta din fața lui. Mă trezisem la 5 dimineața să-l conduc la tren, dar era prea devreme pentru mine, eram obosit. I-am zis „pa” și am coborît la fix, pentru că exact atunci a ridicat semnul verde impiegatul și locomotiva a șuierat.

Am decis să iau autobuzul pînă acasă. Mi-am rezemat capul de geam și m-am gîndit la ciudatul vis. De plictiseală și ca să meargă mai ușor gîndul, îmi zgîndăream coșul de pe lobul urechii drepte. Mi se făcea încetișor somn…