(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)
Sunt oportunist și vin și eu cu poveștile mele despre mușcăturile de cîini vagabonzi. La Roșia Montană n-am fost niciodată și nici nu știu ce gust are cianura, dar am experimentat simbioza omului cu dulăul urban.
Botezul mi-a fost oferit cîndva toamna, vizavi de Leu. Era acolo un șir de bodegi cu băutură ieftină și mîncare la limita igienei. Mergeam uneori în pauzele de cursuri să mănînc ceva accesibil și prost.
Actul 1, capsarea inițială
Așa era și atunci, tocmai ieșeam din dugheana de tablă și scînduri, după ce băgasem vreo trei mici cu cartofi unsuroși. Îmi număram restul de bani și atunci am simțit capsa. Îmi aduc aminte că mai devreme cu vreo 3 secunde simțisem un fîlfîit ca de aripi. De fapt, un blănos se apropiase foarte rapid de piciorul meu drept și mi-a marcat gamba prin două puncte care usturau. Sîngele nu începuse să curgă, am frecat puțin și am continuat să număr banii. Cîinele se îndepărta, după ce-mi aruncase o privire complice.
În timp ce așteptam culoarea verde la trecerea de pietoni, am văzut că pantalonul prinde culoarea roșie și usturimea se accentua. Am schimbat brusc planul și am mers la metrou, cu gîndul să ajung la Spitalul Colentina, unde știam că se face vaccinul antirabic. În metrou, am încercat să presez rana cu mîna și sîngele s-a oprit. Am mai mers pe jos o bucată de drum, am reperat secția respectivă din spital și m-am așezat la coadă. Mai erau vreo cinci oameni în situația mea. În fața mea, un soldat.
Ajuns în fața mesei dotate cu o doamnă și un registru cît un catalog de note, mi s-a cerut să mă legitimez. Doamna drăguță m-a pus să povestesc cum s-a întîmplat și dacă-l cunosc pe cîine. La final, pentru că nimeni nu mai spunea nimic, m-a îndemnat să ridic pantalonul ca să vadă rana. Replica ei de atunci mi-a marcat viața:
A, nu e profundă rana, dați cu rivanol!
Nu mi s-a oferit însă rivanol, iar privirea doamnei drăguțe a trecut de umărul meu, semn că aștepta discuția cu următorul de la rînd. Am ieșit pe trotuar, am reperat o farmacie și am cumpărat rivanol și pansament. Așezat pe gărdulețul de pe trotuar, mi-am pansat piciorul și am făcut drumul înapoi la Căminul Leu. Peste vreo trei zile, rana se cicatrizase.
Actul 2, cimentarea relației
A doua experiență a fost într-o seară de vară, cînd ieșeam dintr-un bloc din spatele Hanului lui Manuc. Unul dintre cîini s-a desprins de haită, m-a abordat politicos și m-a penetrat în piciorul stîng. Mă gîndeam cu lehamite la drumul la Colentina, statul la coadă, doamna drăguță, nu-i profundă, dați cu rivanol. Așa că am scurtat traseul și am luat direct rivanol și pansament. Peste vreo trei zile, rana se cicatrizase. De data aceea, nu număram bani, era amurg și prea cald. Nici măcar nu eram cu bicicleta.
Gînduri fără de documentare
Ei se adaptează la mediu, la fel cum fac și oamenii. Noi suntem răi și nu ne ajutăm între noi pentru că mediul ne-a transformat în fiare. Ei sunt organizați în grupuri pentru că așa pot găsi mai ușor hrană și se pot apăra. Noi suntem tot mai dezbinați. Pe ei i-au lăsat în stradă oamenii, așa cum noi ne lăsăm uneori în stradă soții, soțiile și bunicii, ajunși la vîrste neputincioase. Noi ne aruncăm uneori copiii în tomberoane, ne violăm fiicele, ne ucidem frații. La ei, sunt mai rare aceste situații. Noi suntem foarte mulți pe planetă, ei sunt mulți în București.
Accidentele se întîmplă tot timpul, ele fac parte din legea naturii.
E tragic intr-adevar ce s-a intamplat, dar problema nu e noua, nici discutia despre cum sa se rezolve lucrurile. Acum vreo 5 ani eu stateam in zona si imi plimbam cainele in parcul cu pricina. Inca de atunci erau probleme. A ajunge cu cainele meu in tarc (daca mergeam prin parc sareau gardienii cu gura) era o adevarata aventura, trebuia sa ne pazim amandoua de ceata de maidanezi care ataca furios. De, alt caine pe teritoriul lor!
Nu cred ca solutia e sa omoram repede toti cainii care misca prin Bucuresti! Daca tot sunt asa multi iubitori de caini care le plang de mila si sunt suficiente terenuri lasate in paragina (cum e si cel unde s-a intamplat incidentul), zic sa le dea voie primaria sa puna mana de la mana, sa traga gard inal si sa faca repede custi si padocuri separate. Sa adune frumos toti maidanezii, sa plateasca sterlizarile, si sa le duca de mancare. Macar atat, daca nu pot adopta cate unul.
De vreo 10 ani sunt discutii cu acesti caini comunitari. Daca pana acum erau sterilizati si unii iubitori si posesori de caini nu scapau de accidente aducand noi serii de pui pe strazi, problema era rezolvata de mult!
E foarte usor sa ii executam repede tot ce misca pe strada sau sa ne certam pe Facebook, mai greu e de facut ceva. Acel ceva insemnand si verificarea ONG-urilor care primesc bani pentru a se ocupa de astfel de caini.
Si apropo, am fost muscata si atacata de caini comunitari. Am fost muscata si de caini cu stapan. Si am trecut si prin chinul de asta vara cand, in drum spre tarc, trebuia sa stau cu ochii in 15 parti, pentru ca se pusese otrava in parc… Inutil sa spun ca nu a disparut niciun comunitar, dar ca aproape au murit caini cu stapan pentru ca au apucat sa inhate otrava…
minunat text. minunat. am avut vreo două tresăriri (n-o să zic ce mi-a trecut prin cap, că iar zici că eu mereu cu de-astea, cu sexu’), la vreo cîteva expresii:
mîncare la limita igienei, privirea complice, am scurtat traseul (nu expresia, ci forma prin care ai trecut în revistă), abordatul politicos…
de fapt, erau tresăriri de invidie.
Mulțumesc pentru aprecieri!