(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)
Căldura de acum de pe stradă i-ar fi plăcut lui Topîrceanu, l-ar fi enervat pe Bacovia și l-ar fi lăsat rece pe Eminescu. Cățelușa din cutia de banane Bonita se uită cu uimire la cele trei vrăbii care-i ciugulesc din mîncarea pusă pe un ziar de nea Gică. Ridică din sprîncene în mod simpatic, cum fac cîinii și asta face să i se miște în sus și în jos crotalia de pe urechea dreaptă. Sus, la colțul streșinii, altă vrabie își face de cap cu o bucată de polistiren și pare că ninge cînd dă drumul din cioc bucățelelor albe. Nea Gică o îndeamnă pe cățea să mănînce și merge avansînd cu juma de metru pe minut, împingîndu-și antemergătorul pe rotile. Încearcă să ajungă la toaleta terasei din cartier. Exact atunci tractorul-picamăr se pune pe duduit.
Înainte cu 10 minute, în tramvai, o homelesă destul de bine îmbrăcată dar în papuci roz și cu picioarele goale m-a țintuit cu privirea, mi-a expus dinții rari și în nuanțe de ciocolată și mi-a dat sentința: „Domnu’, noroc că ne ține ceru’ și pămîntu’!” A căutat confirmare în jur cu privirea, dar călătorii obosiți doar tastau, nu se uitau. A continuat cu mine, ca la jurnalul televizat: „Am băut o cafea cu lapte azi. Am 50 de lei la mine și țigări. Îmi dați un leu? Sau n-aveți, nu…?!” I-am dat din cap că n-am, dar i-am zîmbit, pentru că era chiar amuzant cum trecuse de la una la alta. „Eu mă duc la biserică, e zilele lu’ Sf. Parascheva, poate-mi dă lumea ceva. Mi-am luat pastilele azi”. Jur că a precizat că și-a luat pastilele și atunci mi-am dat seama cum de făcea acele treceri line de la un subiect la altul. Cu ajutorul pastilelor. Am coborît din tramvaiul bucureștean.
Picamărul duduia intermitent întrerupînd conversații, șirul gîndurilor și sorbitul berii. La terasa din acel cartier, cea mai scumpă bere era Timișoreana, la 4 lei. La magazinul mixt de lîngă, aceeași bere era 3,5 lei. Am luat un Ciucaș la 3 lei și m-am așezat la o masă din plastic, cu branding roșu. Lîngă mine, un domn capabil luase două Bucegi la jumate de sticlă. Corect, de ce să o pui pe doamna care toarnă în pahare să facă un alt drum? Mai bine îți comanzi încă de la început doza necesară de bere.
Între timp, nea Gică se întoarce de la WC și-i aruncă din nou o privire cățelei din cutia Bonita. Nu-i mai spune nimic, se așază la masă lîngă cele două doamne serviabile și-și continuă paharul. Exact cînd deschide gura să le spună ceva, picamărul începe iar să duduie. Evident, zgomotul se oprește exact cînd nea Gică termină fraza. Una din cele două doamne, cu borsetă la brîu, se uită la unghiile ei și-i răspunde: „Lasă, nea Gică, nici să aibă unghiile cît malul, că te zgîrie naibii pe spate cînd ești în toiul pasiunii… vorba aia, zi tu să n-o zic eu!” Soarbe din țigară și rîde în același timp, dar sunt două acțiuni incompatibile și de aici tusea.
Timpul trece lin și e un soare cam rece pentru luna octombrie. Nea Gică nu mai are speranțe active. E pensionar pe caz de handicap, dar merge zilnic la bodega de plastic dintre blocuri. Domnul corpolent cu două Bucegi ține mereu mobilul pe masă, în caz că-l sună șefu’ să-l anunțe că e ceva de lucru. Cele două doamne sunt angajate pe ture la bodega cu păcănele și-și privesc unghiile intermitent pe terasă. Picamărul duduie exact cînd ți-e lumea mai dragă. Cățelușa așteaptă decizia primăriei. În fond, nu mai poate sta la nesfîrșit în acea cutie de banane Bonita, uitîndu-se după vrăbii, nu?