Schiță din CFR >>> Fîș-fîș, ntz, pac-pac, iii-țih, poate ești tu 1


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)

Zgomotele trenului mă ajută. Trenul mă duce, ele mă însoțesc. Agitația drumului este pusă pe ritm de sunetele din jur. Sunt zgomote ale oamenilor, ale ușilor și obiectelor, ale trenului însuși.

Ntz, ntz

Domnul îmbrăcat lejer, de vară, cu pantaloni de in, cămașă albă cu guler mare și pălărie de paie, tocmai a mîncat ceva. În tren, se mănîncă adesea pe ascuns. Masa frugală este considerată o necesitate, nu o plăcere. Nenea a moșmondit ceva într-o traistă, a băgat în gură, a mestecat. Nu știu în ce i-a constat hrana. La final, a deșurubat o sticlă învelită într-un număr vechi din ziarul Ziua și a băut cu înghițituri mici. Ntz, ntz… Acum țîțîie din dinți. Cînd își strînge măsele, pansamentul de pe ceafă i se mișcă ușor în sus și-n jos. Este tuns zero. Ntz, ntz… Nu cade nimic dintre dinți.

Fîșîîî, fîșîîî

De vreo 3 minute se chinuie să desfacă o pungă. În timpul ăsta, ar fi putut asculta o melodie înscrisă la Eurovision. Are degetele mari, îi alunecă pe plasticul pungii. În timp ce trage, se uită pe geam, cu o figură visătoare care vrea să ascundă enervarea. E o pungă de covrigei antistres. Bărbatul cu tricou crem bagă dinții în ea și trage de plastic cu toate plombele. Gata, s-a desfăcut. Fîșîîî, fîșîîî, face punga, asemeni unui rîu de munte care pică de la înălțime. Tînâra de lîngă el răsuflă ușurată și-și înfige mai adînc căștile în urechi.

Nu ești tu, poate tu

Tonul de apel e o melodie cîntată de o voce feminină, despre o căutare în noapte a iubitului. Femeia caută disperată telefonul în geanta adîncă. Mobilul e mic și din plastic alunecos, se duce mereu la fundul genții. Tonul e dat la maximum din oficiu și piesa continuă pînă la strofa a doua. A ajuns la el, îl scoate exact cînd muzica încetează. Îi dă drumul la loc în geantă, dezamăgită. Tocmai atunci, mobilul sună iar: “Te caut în noapte… nu ești tu… poate tu…”.

Pac, pac, pic, pic, pic

Sunetul tastelor mobilului te ajută să ai o confirmare că apeși pe ce trebuie. Cu timpul, nu le mai vrei. Unii le păstrează din nostalgie sau pentru că li se pare complicat meniul telefonului. Domnișoara cochetă la limita kitschului tastează un SMS. Ezită la cuvintele lungi, dar conjuncțiile curg rîu. Șterge mult – poc, poc, poc -, apoi continuă – pac, pac, pac, pic, pic. Cînd vrea inspirație, se uită pe geam. Perișul nu-i oferă fraza salvatoare.

Pfm, țiuuu

Oare nu obosește? Are vreo 95 kg, i se vede burta voluminoasă cînd se ridică. Tricoul e prea scurt pentru carnea de pe schelet. Bagajul de sus conține lucruri mai utile decît cel de jos, băiatul e nevoit să-l tot deschidă și să cotrobăie în el – punga cu chips-uri, apa plată pusă în sticla de Nestea, integramele, căștile pentru telefon. Respiră greu omul, e un țiuit asemănător celui scos de indivizii care sforăie. După fiecare efort, emite un “pfuu” eliberator.

Iii-țih

În clasa I, am învățat că strănutul se scrie “hapciu”. Ea scoate un sunet foarte diferit de ăsta. Este un “iii-țih!” ce-mi evocă un “ete, na!” făcut atunci cînd nu crezi în ce-ți spune interlocutorul. Strănută în două degete de la mîna dreaptă, apoi le freacă unul de altul. Are un machiaj bine aplicat, îi observi trăsăturile frumoase ale feței. Ține arătătorul de la mîna stîngă între paginile cărții, ca să nu uite unde a rămas pînă cînd termină cu iii-țih.

Pfff, pac

Ușa se deschide apăsînd pe butonul verde și se închide singură. Sunt mulți care se perindă prin vagon. Unii trec încoace și încolo de atît de multe ori încît am impresia că își caută eul prin tot trenul. Pfff-pac, pfff-pac: ritm de tango argentinian care se amplifică atunci cînd trenul staționează. Călătorii cu țigara în mînă așteaptă la coadă oprirea în stații. Unul apasă des pe butonul verde, pentru a împiedica închiderea ușii: pfff, pfff, pfff…

Psst-poc, gîl-gîl

Femeia de pe bancheta din fața mea vorbește conspirativ la handsfree. Ține o mînă pe telefon și una pe handsfree. Nu mai are nici o mînă liberă. Zîmbește din cînd în cînd, aruncă priviri furișe printre scaune în spate, repetă unele lucruri pentru că interlocutorul nu o aude bine. Mai spre fața vagonului, altcineva a pus o manea pe speaker. În timp ce ascultă, mișcă telefonul și muzica se aude cînd tare, cînd încet, ca atunci cînd mergeam în Drăgaica la Buzău, cînd mă dădeam în “parașute” și mașinăria trecea ritmic, în cerc, pe lîngă boxa din care izbucnea “Coco Jambo”.

E lung drumul ăsta cu trenul. Mi-e sete. Psst-poc!, gîl-gîl, gîl-gîl…


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Un gând despre “Schiță din CFR >>> Fîș-fîș, ntz, pac-pac, iii-țih, poate ești tu

  • gadjodillo

    ce frumos! mi-a plăcut aia cu tango-ul. deşi eu aud sunetele ăstea amplificate monstruos, cînd sînt. însă în personalul cu care merg eu, sînt altfel de oameni. navetişti fără fasoane şi strănuturi…