AVANPREMIERĂ „Kyra Kyralina” îl aduce pe Panait Istrati aproape de noi 1

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)

După vizionarea în avanpremieră aseară a filmului „Kyra Kyralina“, nu au fost imediat întrebări din sală, deși pe scenă se afla o parte din echipă, în frunte cu regizorul Dan Pița. Poate pentru că este un film pe care trebuie să-l digeri un timp înainte de a da verdicte.

Laurențiu Damian a spus că se cunoaște stilul lui Pița, că este un film de autor. Mie mi-a plăcut modul în care povestea Chirei, a fiicei ei, Chiralina și a lui Dragomir a fost spusă prin mijloace de cinema moderne. Înainte de toate, a fost creată o atmosferă memorabilă, grație interioarelor lui Cătălin Rusu, costumelor Oanei Păunescu și muzicii originale compuse de Adrian Enescu.

Tristețea din carte vs. mîhnirea de pe ecran

Impresia generală a cărții lui Panait Istrati este aceea de tristețe și mîhnire reprimată. Nu cunoaștem în carte toate sursele dramelor interioare ale personajelor, iar acest mister este accentuat în film. Dacă ar fi să identific tușa de regizor, ar fi aceasta.

Cele două Iulii distribuite în rolurile Chirelor au prestații diferite. Iulia Dumitru este admirabilă în rolul mamei căreia îi plac bărbații, petrecerile și traiul ușor. În schimb, Iulia Cîrstea nu reușește să ne transmită senzualitatea Chiralinei din textul lui Istrati, deși ea este fotomodel în viața de dincolo de film. Oare este doar o locomotivă de marketing? Ștefan Iancu este tînărul Dragomir imberb, însă figura sa nu este pe profilul fratelui îndrăgostit de propria soră, el îmi evocă mai curînd un adjuvant dintr-un film cu super-eroi din zilele noastre. Oricum, există acolo un filon și sper ca el să fie remarcat cît mai curînd și în alte distribuții. Corneliu Ulici, în rolul lui Dragomir la vreo 30 de ani, se descurcă bine atunci cînd dă replica altor personaje, dar angoasele lui solitare, manifestate prin scris cu stiloul și fumat impulsiv chiștoace, nu m-au atins.

Filmul a costat în jur de 1,5 milioane de euro și bănuiesc că majoritatea banilor s-au dus pe costume și decoruri. A fost o mișcare bună. Se simte aerul bizantin cînd vezi filmul, parcă miroși fumul de narghilea și ai vrea să atingi mătăsurile Chirelor. La filmările exterioare, au fost mici stîngăcii la cadrare, uneori am putut observa elemente de arhitectură postbelică și unele finisaje ale clădirilor m-au adus în modernitate. Scenele cînd se cîntă și se dansează se îmbină armonios în context și am aflat la sesiunea de întrebări și răspunsuri de după avanpremieră că actorii au luat lecții de mișcare scenică și dans.

Scene memorabile

Dan Pița a mărturisit că a lucrat acum prima dată cu unii dintre actori și că-i plac cei care au terminat studii de teatru și care au ceva experiență pe scenă. A încercat să facă un film dinamic, în care și evocările să cuprindă mișcare și a folosit vocea lui Dragomir matur pe fundal, pentru a duce spectatorul în trecut. Filmul își are prezentul în anii 1910-1920, ceea ce face ca povestea din trecut a celor două femei să aibă un aer nostalgic.

Am remarcat scena întîlnirii dintre Ilie (Florin Zamfirescu) și Dragomir, dialogul bogat în înțelesuri biblice, dar nu mi s-a părut deloc adecvată moartea lui Ilie chiar în momentul în care spusese tot și-i predase tînărului „învățămintele“ de viață. O găselniță a fost tînărul cu handicap mental care-l asista pe Ilie turnîndu-i țuică pe gît și care în scene anterioare fusese un observator tăcut al confruntărilor, cîntînd la cobză unui porumbel alb, simbol al trubadurului care rămîne să spună povestea tragică după dispariția protagoniștilor. De asemenea, tensionate au fost confruntările dintre tată, Chire și Dragomir, cu o violență vădit mascată de regizor.

Recunosc, înainte să merg la film mă gîndeam că va fi exploatată tensiunea sexuală din cartea lui Istrati, cu scopul de a vinde. Nu a fost așa, dar nici nu pot spune că a fost o alegere bună. În afară de sugerarea unei scene de pedofilie și voyeurism, incestul dintre soră și frate și pederastia lui Dragomir sunt doar pomenite în text, nu și transpuse în imagine. Poate că a fost o mișcare bună, avînd în vedere lipsa de deschidere către dezbaterea acestor subiecte în societatea noastră de azi.

Scena de final îl împacă pe spectator cu destinul tragic al celor trei personaje principale. Dragomir trage perdelele vechii lui case, ca și cum nu ar vrea să lase privirilor lumii dezolarea încăperilor care pe timpuri musteau de veselie și dragoste. Filmul lui Dan Pița oglindește cu cinste textul lui Panait Istrati și are meritul de a aborda o operă clasică pe nemeritat necunoscută suficient în țara noastră. După premiera din 5 septembrie, sper ca singurul merit al filmului să nu fie considerat acesta, pentru că ar fi nedrept, așa cum nedrept a fost să nu-l remarcăm pe Panait Istrati în epoca lui.