Lumea din film este un amestec de bucurie și mizerie, de muzică și tristețe, de sărăcie și destine fără speranță. Am simțit o undă de deznădejde pe parcurs, dar finalul nu este atît de pesimist pe cît m-aș fi așteptat. Pînă la urmă, “soldații” sunt o metaforă pentru semenii pe care-o poți controla, oricît de sărac sau de slab ai fi tu, ca parte a luptei pentru supraviețuire și ca simbol al unei vieți într-o țară perversă.
Trecem ușor peste unele stîngăcii ale figurației din planul 2 (vezi scena plecării în armată) și peste unele rupturi de scenariu și ajungem la imaginea perfect echilibrată cinematografic, la sunetul bine dozat (auzi cum copiii din trecutul lui Octav vorbesc, în timp ce el se plimbă prin pădure) și ajungem la un film care intră în ultimul moment în topul creațiilor românești ale acestui an.
Pleci din cinematograf cu întrebări, dar nu din alea care te fac să spui că a fost un film bun, original și închegat. De data asta, am regretat că nu a fost o proiecție de avanpremieră, la care să fie prezenți oameni din echipă, cărora să le pun întrebările de mai sus.
Un film onest, alert, cu personaje bine definite și actori convingători, cu ceva suspans, cu emoție. Singurul lucru care parcă a lipsit a fost măcar un alt moment de îndoială privind alegerea carierei lui Gabriel – sigur, a fost scena cu colindul și diavolul, în ralenti, dar parcă mai mergea ceva…
