Ca om ce sunt, am apreciat aerul retro al poveștii, decorului și personajelor. M-am bucurat să văd că Alex avea acasă un telefon vintage cu fir, că asculta muzică la pick-up și că se bucura de mobila liniștitoare din apartament.
A fost impresionant numărul membrilor echipei care au urcat pe scenă după proiecție, la invitația regizorului-scenarist și a fost un semn frumos al aprecierii muncii acestora.
Lumea din film este un amestec de bucurie și mizerie, de muzică și tristețe, de sărăcie și destine fără speranță. Am simțit o undă de deznădejde pe parcurs, dar finalul nu este atît de pesimist pe cît m-aș fi așteptat. Pînă la urmă, “soldații” sunt o metaforă pentru semenii pe care-o poți controla, oricît de sărac sau de slab ai fi tu, ca parte a luptei pentru supraviețuire și ca simbol al unei vieți într-o țară perversă.
Trecem ușor peste unele stîngăcii ale figurației din planul 2 (vezi scena plecării în armată) și peste unele rupturi de scenariu și ajungem la imaginea perfect echilibrată cinematografic, la sunetul bine dozat (auzi cum copiii din trecutul lui Octav vorbesc, în timp ce el se plimbă prin pădure) și ajungem la un film care intră în ultimul moment în topul creațiilor românești ale acestui an.
