(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)
- M-am dus la somn mai devreme decît de obicei. Înainte să mă pun în pat, am văzut pe pagina de Facebook a lui Digi24 că a fost un incendiu la un club din „capitală”. Pedant cum sunt, am comentat că se scrie cu „C”.
- Mi-am șters comentariul dimineață, de rușine pentru că părea trivial pe lîngă sutele de comentarii de compasiune și cereri de informații despre persoane care au fost în acel club. Dar nu știam că va fi fost așa de grav, credeam că e doar un alt incendiu într-un club aglomerat, plin de fum, din Bucureștiul pentru care vin milioane de străini în Europa de Est.
- Am derulat ore întregi FB-ul, m-am asigurat că e setat pe „Most Recent” și astfel am aflat că a murit Monica. Soțul ei e în stare gravă, mă gîndesc la ei amîndoi, le fac un loc alături de alte lucruri din minte care nu-mi dau pace. În rest, nu prea știu ce să zic despre asta, decît că o știu pe Monica de cînd mi-a fost studentă, de cînd mă sîcîia cu întrebări după curs/seminar, că era mîndră că a slăbit, că admiram relația mișto dintre ea și soțul ei și că avea o pisică frumoasă.
- De ce „doliu național”? Pentru că, din ce am învățat eu, durerea după un șoc se administrează prin ritualuri. În lumea modernă, ele se pot transfigura în legi. Cu alte cuvinte, chiar dacă ești de piatră, trebuie să respecți legea din acea țară. Deși pare greu de crezut, în ziua de azi chiar trebuie să-i spui omului că trebuie să plîngă/rîdă/aibă compasiune. Arborarea drapelului și adaptarea programului la radio și TV sunt menite să le arate maselor, indiferent de educație și cultură, că este un moment important, de solidaritate emoțională. Se putea numi „XYZ”, dar iată că se numește „doliu național”.
- Cît e șpaga pentru un loc de veci?