E un model aici. Observi? O sinusoidă. E ca şi cum cineva ar scrie cu profesionalism un scenariu de film. Un maestru al suspansului. După ceva grav şi serios vine ceva neaşteptat, comic. Acţiunea are întotdeauna tendinţa să se grăbească spre sfârşit, dar dacă se grăbeşte prea tare, publicul e dezamăgit. Aşa că trebuie să introduci de fiecare dată nişte elemente responsabile cu amânarea rezolvării problemei. Nişte factori perturbatori, retardanţi. La nivelul acţiunii trebuie să se dea o luptă între această tendinţă a poveştii de a înainta mereu, cu capul înainte, ca un berbec, fără să îi pese de nimic şi cea a factorilor care nu vor cu niciun chip să lase povestea să se spună până la capăt. La baza oricărei poveşti stă un conflict. Dar pentru a îl construi bine, trebuie ca primul dintre conflicte să fie între aceste două forţe ale povestirii. Bineînţeles, povestea va avea câştig de cauză, va triumfa, va ajunge la capăt. Însă nu fără a lăsa pe acest câmp de luptă imaginar o grămadă de morţi din propria-i armată. Acest joc continuu – în cazul nostru avem Turnul de la Praga, dar imediat şi versurile de un comic nebun ale lui Agrippa d’Aubigné – se încadrează perfect în regulile menţionate. Pentru a întreţine suspansul, trebuie să îţi laşi spectatorul să respire un pic. Dacă treci din tensiune în tensiune, la un moment dat spectatorul îşi pierde interesul. Nu poate duce atâta tensiune încontinuu. Are nevoie să se relaxeze un pic. Iar odată aşezat din nou comod în fotoliu, atunci, când se aşteaptă cel mai puţin, paf, îi mai tragi un pumn în stomac. Exact asta se întâmplă aici. Cine a pregătit asta are habar de Aristotel, de Hegel şi de Şklovski, şi de alţi teoreticieni ai structurilor narative.
Am văzut trei filme
Sherlock Holmes la bătrînețe / Secretele din filmul lui Ozon / Steve Jobs, emoțional vorbind
