Cuvînt-cheie: note


De fapt, civilii nu vor să termine Casa. Şi, în mod cert, nici comandanţii noştri. Motivul e simplu: banii. Uranus e finanţat dintr-un sac fără fund. Salariile civililor sunt uriaşe, iar soldele militarilor cu funcţii de răspundere de-aici şi primele pe care le încasează ating niveluri cu adevărat de vis. Se spune că numai sumele încasate de Mihail se ridică lunar la 30 000 de lei. Adică jumătate din preţul unei Dacii noi. Iar locotenent-colonelul Mihail este unul dintre militarii „mici“ de-aici! De ce-ar dori aceşti inşi să se termine lucrările? Cu atât mai mult cu cât, din câte ştim, toate statele de plată din Casă se distrug.

(Citat din „Robi pe Uranus. Cum am construit Casa Poporului” de Ioan Popa)

Condamnaţii la muncă silnică din minele de cărbune sau metalifere muncesc cinci ore pe zi. Deportaţii ruşi din coloniile penitenciare din Siberia, care taie buşteni sau sparg piatră, muncesc patru ore pe zi. Prizonierii englezi şi americani ai lagărelor japoneze din al Doilea Război Mondial munceau cel mult nouă sau zece ore pe zi. La Casa Republicii, în Uranus, un ofiţer român munceşte optsprezece ore pe zi! La 5 dimineaţa este în picioare şi la ora 23.00 pune capul pe pernă să se culce. Asta da, performanţă comunistă! Stahanov s-ar simţi umilit de normele de muncă trasate de Partidul Comunist Român militarilor.

(Citat din „Robi pe Uranus. Cum am construit Casa Poporului” de Ioan Popa)

Soldaţii intră unul câte unul în cantină, ajung în faţa ghişeului în spatele căruia angajatele civile ale cantinei le pun pe farfurii de aluminiu cu marginile strâmbe mâncarea şi-şi primesc pe tăvi de plastic murdare şi ciobite porţia mizeră, masa de seară. Mă uit la militarii din plutonul meu. Se aşază la mese şi mănâncă tăcuţi. Seara nu mai au putere nici să vorbească. Le privesc chipurile obosite, feţele nerase, murdare, mâinile bătătorite de muncă… Îmi iau la rândul meu porţia şi trec la masă. Mănânc. E aproape ora opt şi jumătate seara şi zarva s-a potolit. Coada la ghişeu este pe sfârşite. Mă ridic. Duc tava la punctul de debarasare şi ies din sală.

(Citat din „Robi pe Uranus. Cum am construit Casa Poporului” de Ioan Popa)

Dar continui să-mi petrec timpul căutând prezenţa mujahedinilor din SI pe net. Fotografiile îi reprezintă mândri lângă cadavrele celor pe care i-au decapitat. Victimele sunt în majoritate musulmani. SI, care şi-a construit forţa de expansiune pe o propagandă de senzaţie gen blockbuster american, foloseşte o mulţime de şiretlicuri ca să convingă oamenii să i se alăture lui şi numai lui. O dovadă între multe altele? „Martirii” din Daesh afişează un chip angelic şi un zâmbet calm. În timp ce rămăşiţele pământeşti ale adversarilor apar calcinate îngrozitor. În realitate, Daesh difuzează imediat fotografiile luptătorilor ei dispăruţi „aranjându-le” expresia feţei. Lasă celelalte cadavre, ale „necredincioşilor”, să se descompună la soare înainte de a publica aceste poze insuportabile, ca şi cum Doamna cu coasa s-ar fi abătut chiar atunci asupra lor. Legenda este deseori aceeaşi: „Vedeţi diferenţa: martirii noştri fericiţi, după ce l-au văzut pe Allah, pentru că e mândru de ei şi de ce-au făcut. Şi priviţi cadavrele oribile ale acestor kuffar. Allah i-a pedepsit. Ei nu vor ajunge în paradis”.

(Din „În pielea unei jihadiste” de Anna Erelle)


Imaginea desuetă a talibanilor trăind ca eremiţii în grotele afgane limita până acum vocaţiile. Contactul cu noii soldaţi 2.0 ai jihadului merge drept la ţintă. Postând pe YouTube o mulţime de înregistrări video ultraviolente, SI îşi pune amprenta asupra minţilor a mii de occidentali „lobotomizaţi” de rapiditatea de acţiune şi de executare a ameninţărilor sale. „Promisiunile îi obligă doar pe cei care le ascultă…” Este, din păcate, adevărat în cazul acestor tineri jihadişti. Suferind că nu sunt apreciaţi, cei mai mulţi pleacă pe front cu ambiţia ultimă de a posta pe internet o fotografie cu ei îmbrăcaţi în soldaţi. Acolo vor dobândi o anumită importanţă, pe care vor avea şi dreptul s-o expună pe Twitter sau pe Facebook.

(Din „În pielea unei jihadiste” de Anna Erelle)


Se spune că teza lupului singuratic nu există. Strălucitul judecător antiterorist Marc Trévidic explică foarte clar acest lucru. În general, chiar dacă există cazuri de jihadişti izolaţi, nu hotărăsc singuri să facă asta; există întotdeauna o persoană lângă tine care te formatează şi te încurajează până la trecerea la acţiune. Această interpretare îmi aparţine, dar cred că, în cazul Merah, în legătură cu care rămân încă multe întrebări, sora lui mai mare, Suad, a îndeplinit acest rol de mentor până când a obţinut de la el o radicalizare totală. Recent, Suad a părăsit definitiv oraşul Toulouse şi a plecat în Siria împreună cu cei patru copii, dintre care ultimul de un an, pe nume Mohammed, „ca omagiu” adus „eroului” ei, de care este „mândră”, după cum a declarat de multe ori, public sau nu. Autorităţile franceze au luat cunoştinţă de plecarea ei abia după ce a ajuns în Siria…

(Din „În pielea unei jihadiste” de Anna Erelle)


Nu știu cum era înainte, dar atunci cînd l-am cunoscut eu, în primăvara lui ’77, în casa lui Nichita era un du-te-vino mai rău ca în Gara de Nord. Veneau tineri poeți de prin toate colțurile țării, încărcați cu damigene și cu de-ale gurii. Veneau vechi prieteni, iar unii, precum poetul Grigore Hagiu, nu mai plecau cu zilele sau chiar cu săptămînile. Nichita, care toată tinerețea stătuse pe unde apucase, nu crîcnea, ba chiar aș putea spune că se lăsa înveselit de situație.

(„Scriitor în comunism (niște amintiri)” – Ștefan Agopian)