(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 1 min)
Scriu pentru că așa trebuie și ca să rămînă aici, măcar pentru cîțiva ani. Scriu pentru că unii mi-au simțit, sper, absența temporară. Mai scriu pentru că mă ajută.
Se închisese acum cîțiva ani într-o lume în care la început am pătruns cu greu și apoi deloc. Era o metodă de apărare în fața bolii, bănuiesc. Își chemase boala, apoi s-a luptat cu ea. Rutina îi făcea bine, îi asigura iluzia vieții cu un corp funcțional.
De vreo trei ani, singura metodă de distracție era jocul de table cu un vecin din bloc. Totul în tăcere, fără fițe, fără dialoguri inutile. Îi oferea zilnic vecinului o cutie de bere. Era un schimb echitabil.
Mi-ar fi plăcut să pot vorbi cu el, să înțeleg cum a fost acel moment în care a simțit că e singur, neajutorat și fără speranță. Din păcate, n-a fost posibilă niciodată de atunci conversația. În gîndul meu, eu am avut-o cu el, dar niciodată pînă la capăt. Bănuiesc că și mie mi-a fost teamă, chiar și în gînd, să ajung la concluzii.
L-am vizitat și, la plecare, i-am strîns mîna și l-am sărutat pe obraji. Era rece, sîngele obosise și el să circule în corp ca pe timpuri. După ce am ajuns în București, am aflat că tata nu mai e. A scăpat de chin la două zile după ziua lui de naștere.
Eu nu cred că-l voi uita.